cioburi de viata

Discutam in dupa-amiaza asta cu o prietena, despre aniversarea cuiva din familia mea extinsa, care implineste curand 71 de ani. Prietena mea a spus: « stii, dupa o varsta, aniversarile nu mai sunt prilej de bucurie. » Eu am contrazis-o, cred altfel. Cred ca viata curge intr-un singur sens. Niciodata nu vom mai avea 30 dupa ce am implinit 40, si niciodata nu vom mai avea 60 cand implinim 71. Viata e intr-un singur sens si este frumoasa cum este, asa, cu greutati si dureri, cu lucruri despre care credem ca sunt finale, ca nu le vom putea depasi. Cu taieturi pana la os, dar si cu bucurii. Si fiecare aniversare este un prilej de bucurie, ca am mai trait un an, ca suntem sanatosi, ca ai nostri sunt bine. Sigur ca daca vrem motive de nemultumire, avem o mie. Instinctiv am ales partea luminoasa a lucrurilor, mereu. Adevarat, eu n-am fost fericita nici anul acesta (imi cer iertare, totodata, pe aceasta cale, n-am raspuns la nicio urare de aniversare, din pacate, si ma simt nerecunoscatoare), deci n-am fost fericita nici anul acesta, nici anul trecut de aniversarea mea, dar nu din cauza ca a mai trecut un an (ca de fapt ma bucur ca uite, am mai reusit sa termin un an, ca un rand la marele tricotaj al vietii, daca viata ar fi un fular, de pilda), ci din cauza ca sunt singura, si n-am cu cine sa impartasesc bucuria. Eu cred, in continuare (din adolescenta cred asa), ca iubirea este sensul principal al vietii, si ca este esential sa fii langa cineva, cu care sa impartasesti iubire.In rest, chiar ma bucur ca traiesc, ca ai mei sunt sanatosi, ca vad inca soarele (desi golul din mine ma atrage in haul adanc, care spune ca soarele rasare oricum degeaba). Ba chiar sunt mai dornica de viata decat eram acum 20 de ani cand mi se parea ca nu conteaza nimic si ca totul este infinit. (dar este chiar sanatos sa simti asta, la 20 de ani!) Apoi iti mor brusc niste oameni dragi, la varste total nepotrivite cu decesul, si vezi lucrurile altfel. Si in negru si in lumina (ca nu pot spune alb, cat lumina, pentru mine lumina si soarele sunt contrarul negrului, nu albul cel neutru si fad!)Cum am spus, timpul curge intr-un singur sens. Nu ma pot revolta impotriva acestei curgeri, sunt suficient de pragmatica cat sa-mi indrept revoltele, energia revoltelor mai bine zis, spre lucruri care se pot schimba. Curgerea inexorabila a timpului inca nu se poate inversa. Am incercat sa ma revolt, un timp, dupa moartea lui, ca inca rasare soarele, dar a continuat sa rasara, si am inteles ca va rasari mereu, si ca e bine asa. Ieri la Nessebar am vazut o doamna, nu prea stiu ce varsta sa ii dau, poate 80. Era cocosata tare, mergea practic aplecata in unghi de 90 de grade. Asa se deplasa. Era cu fiica ei, se vedea ca sunt turiste si nu de ale locului. A…

Aceasta ar putea parea o postare frivola, dar va asigur ca nu este. Este despre viata, cumva, in ce are ea mai profund. Am inceput sa lucrez devreme (aveam 21 de ani) si am avut noroc sa fac meseria care-mi era si pasiune (nici nu simteam ca lucrez, eram pasionata si mi se parea totul minunat. Greu, dar frumos.) Eram si corect platita (fiind in Franta). Aveam o viata suficient de lejera, financiar. (altfel, hm, dar aici, in context, conteaza financiar, pentru ideea pe care vreau sa o dezvolt.) De aceea, de cate ori mi-a placut cate ceva (rochie, pantofi), daca imi placea mult si erau mai multe variante (culori, imprimeuri), nu alegeam, le cumparam pe amandoua, si cateodata si cate 3  Identice la croiala, dar diferite coloristic. Apoi am venit in Romania. Faceam aceeasi meserie, dar eram platita de 15-20 de ori mai putin (si nu exagerez deloc). Am crescut usor, usor, dar in primii ani nu a fost evident (asa era piata muncii si meseria mea, specificitatile locale). Nu-mi mai era chiar asa usor sa cumpar ceva in 2-3 exemplare, desi pornirea mea spontana asa ar fi fost. Portofelul se stramba uneori  Imi amintesc de parca ar fi fost ieri, asa cum ne amintim toti anumite fragmente din viata care par anodine si totusi se dovedesc profunde, cum ma gaseam intr-o seara, dupa munca, la un magazin de pantofi, si imi placeau trei perechi, diferite intre ele de data asta, toate frumoase, toate de piele, toate comode, toate cu toc inalt (asa am purtat toata viata, tocuri, si la birou si in timpul liber). Mi-era greu sa aleg, si zaboveam in fata lor, negociind cu mine insami, pe care o iau acasa, pe care o las de izbeliste. S-a apropiat vanzatoarea. O doamna bine, trecuta de 50 de ani. A zambit, intelegator, fara ca eu sa ii spun nimic, pricepuse din priviri dilema mea. Mi-a spus: « Luati-le pe toate, daca puteti. Sunt frumoase. Va vin bine. Daca va plac, luati-le pe toate. Purtati-le acum, cat puteti. Va veni o vreme cand veti vrea sa purtati tocuri si nu veti mai putea. » Se vedea ca spunea sincer si din suflet, nu ca sa vanda (era una din marturisirile cele mai sincere ale unei femei, de care am avut parte vreodata). Am ignorat grimasele portofelului, si le-am luat (le am si azi). Le-am purtat cu placere si drag. Oricum, am purtat mereu tocuri, in afara de campaniile electorale (nu era cazul, parte din ele fiind si in zona rurala), in afara de mersul in deşert (aventura Bucuresti-Dakar, Cu papucii prin desert, de altfel si numele zicea, papucii, nu pantofii  ), si la Sozopol, unde totul e in panta, sunt sute de scari si majoritatea timpului o petrec in pantaloni scurti, sau si mai putin, pe plaja. In rest, in afara de campanii electorale, aventura africana si perioadele de Sozopol, sunt mare fan tocuri. Acum stam in case. De un timp, si cine stie pentru cat timp. Si cine stie si cum va fi…

Motto: « II me semble que la misèreSerait moins pénible au soleil. »Încep sa înțeleg temperamentul și comportamentul oamenilor care locuiesc în tari cu soare mult și mare. Optimismul lor deşănțat, bazat aparent pe nimic. Je m’en fiche-ismul lor, ritmul lor foarte diferit de al altora. Acel lasă-ma sa te las. Aș mai fi avut ocazia sa înțeleg asta, in anii aceia frumoși pe care i-am trăit pe malul Mediteranei. Doar ca eram prea copilă, prea grăbită, prea năvalnică, pentru a putea pricepe. Trăiam cu 200 la ora, dormeam 3 ore pe noapte (la propriu, noapte de noapte, plătesc acum, dar nu regret NIMIC, as face fix la fel dacă ar fi sa o iau de la capăt), mă scăldam în valuri la 1 dimineața, jucam cărți, beam vin și râdeam toată noaptea. Cu un extremism de « după mine potopul », carpe diem, hai sa terminam tot… Am păstrat latura asta, e din mineÎn Franța, meridionalii au reputație de leneși, mai ales corsicanii. Se spune: « la terre est basse, Dominique », (pământul este prea jos, Dominique, se subînțelege, pentru a îl munci, a îl cultiva). Genialul Fernandel are și cântecul, dedicat meridionalilor: « aujourd’hui peut-être, ou alors demain… et sinon.. » (dacă nu azi, atunci poate mâine. ..) Sincer, acum înțeleg tot. Eu însămi trăiesc la Sozopol ritmata doar de soare și mare. De răsărituri, apusuri, băile în mare. Oricâte griji as avea (și am!) ele se estompeaza când sunt la Sozopol. (sau cand eram la Sanary-sur-Mer. Nu îmi trebuie nici sutele de pantofi cu toc din București, nici toate artificiile, cert, minunate, de acasă. As putea trai 200 de ani în pantaloni scurți și o fustița, în sandale, mâncând smochine, privind apusul, citind și scriind. La Sozopol îmi revine gustul de scris.Nu îmi trebuie nici televizor, nici ciocolată… Și in general nimic din ce nu creste natural din pământ.Cum zicea Aznavour, cu care am început acest status: până și mizeria (nefericirea) este mai puțin penibila la soare.Ascultați-l, cuvintele sunt geniale https://www.youtube.com/watch?v=0OrKMaeQUx0 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Eu, de cand ma stiu, nu iau medicamente. Ma feresc de ele. Daca le pot evita, le evit. Nu iau nici antinevralgic cand ma doare capul. Singurele pe care le mai iau (o data pe an, sau si mai rar, daca racesc mai rar), sunt medicamentele de raceala (dar banale: paracetamol, fervex, antituse). Desigur, daca as avea o boala care necesita medicamente zilnice (cum ar fi hipertensiunea), le-as lua, ca sa tin tensiunea sub control. Asta daca n-as avea de ales. Dar n-am nicio boala, sunt sanatoasa. Cand am fost suparata, in ultimele luni, s-a intamplat ca de cateva ori sa ma intrebe anumiti oameni de ce nu iau pastile. Eu? sa iau calmante sau ceva asemanator? Eu, care nu iau nici antinevralgic? NU. NIci vorba, niciodata. Medicamentele acelea, in plus, sunt extrem de nocive, antreneaza dependenta, si in loc de o problema, te trezesti cu doua probleme. Cea initiala, plus dependenta de pastile. Pe mine dependentele ma sperie. Si in niciun caz nu m-as arunca de bunavoie in bratele vreunei dependente. Prefer sa imi duc durerile cu luciditate, nu sa ma anesteziez. Singura anestezie posibila e cea naturala (uneori evit sa dorm, oboseala anesteziaza destul de bine.)In seara cand s-a intamplat drama, m-am oprit la farmacie, am explicat ce s-a intamplat si i-am zis sa imi dea ceva. Mi-a vandut ce se putea fara reteta, una de zi una de noapte. Nici in ziua de azi nu le-am atins, preconizez sa le donez cuiva care le foloseste, ca n-am de gand sa le iau. La mine sigur expira, stau cu ele in casa de 9 luni, si-s neatinse.) Chiar daca sunt usoare (Persedon de zi si Sedatif PC de noapte), nu le iau. Nu stiu de ce le-am cumparat, dar la drept vorbind oricum in momentul acela nu stiu cum de reuseam sa merg pe strada. Ok, toata povestea asta lunga ca sa va spun ca vad ca am avut dreptate. Adica am dreptate. Am vazut un reportaj la televiziunea franceza cu un tip caruia i-a decedat tatal intr-un accident de masina, cand el era adolescent. Cum era foarte apropiat de tatal lui, durerea a fost groaznica. Avea 13 ani. S-a apucat sa ia antidepresive. Si? Ce a rezolvat? A rezolvat NIMIC, ba mai mult, a devenit dependent de medicamentele psihotrope. Parcursul lui a fost groaznic. Acum s-a lasat, dar o parte din viata i-a fost distrusa de aceasta dependenta. Pe care va mai aud cu medicamentele, va iau si la bataie. Ca sa stiti, v-am prevenit.PS. Nu suport nici oamenii care iau de capul lor antibiotice, asa, la plesneala. Si foarte rau fac. PPS. Daca ma sinucid vreodata, sigur sigur nu cu pastile o sa fie. Nu seamana deloc cu mine asa ceva. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It