viata

Relatiile dezechilibrate sunt cele mai complicate si mai greu de dus. Atarna cel mai tare in noi, pe noi, peste noi, in suflet si in priviri. Recunosc deschis, ades am fost parte a unor relatii dezechilibrate. Am dat mai mult (in general cam asa e, caci am o problema sa primesc – asta e un alt subiect), sau am asteptat mai mult de la oameni care nu puteau sa ofere. Interactiunile dezechilibrate duc la dezamagiri. Ades m-a durut, in momentele cand aveam nevoie, ca tocmai oamenii pe care ii consideram cumva, sa se dovedeasca a nu fi acolo, sau a fi superficiali, de suprafata. Prieteniile de spoiala, de fatada, pozatul in « ce buni prieteni suntem noi », ma intereseaza putin spre deloc, daca atunci cand AM nevoie, nu simti asta, si nu intrebi, si nu oferi. In rest, sa stai frumos intr-o poza glamour de amicitie perfecta, nu este greu. Dezamagirile sunt cele mai complicat de inteles, pentru ca pe undeva trebuie sa asumi ca neintelegerea pleaca si din tine. Ca poate asteptai prea mult dintr-o directie gresita… De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, asa se spune. Intelepciunea cred ca sta in echilibru, in echilibrare. In a intelege ca uneori n-ai ce si de ce sa astepti de la unii oameni. Dar ei raman in continuare in viata ta. Poate ca insa trebuie sa revizuiesti un pic ceea ce la randul tau oferi/le oferi. Un prieten bun (cel mai bun, si merita cu prisosinta acest grad), mi-a spus ieri, cand ii impartaseam gandurile acestea, inainte de a le scrie: « Nu. Nu trebuie sa-i oferi cuiva cat iti da si el. Trebuie sa-i oferi cat vrei tu sa-i oferi. Daca vrei mult, ofera-i mult. Dar mult pentru ca vrei tu, nu pentru reciprocitate. » Stiam ca am oameni buni, calzi si inteligenti in jur. Raspunsul acesta mi-a confirmat si reconfirmat.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sunt suma tuturor sinuciderilor mele surde, repetate, incapatanate. Sunt suma tacerilor mele impotente, necaracteristice si totusi, paradoxal existente.  Sunt suma lacrimilor mele deznadajduite raspandite in zari impasibile si glaciale. Sunt suma strigatelor mele in pustiu, a pustiu, deşert şi deşertăciuni necuantificabile. Sunt suma umbrelor pe langa care calc, sovaind, ca si cand le-as putea rani, ca si cand din ele ar sari oameni, ca arsi, sa ma priveasca dojenitor, sa ma apostrofeze sever ca poate le-am calcat pe inimi. Sunt suma pasilor spre niciunde, cautand nici eu nu stiu ce, in jurul geografiei sentimentelor, pe strazile din hărţile emotiilor mele, cartografiate precis si intens. Sunt suma gandurilor ascutite, infipte ca niste obiecte taioase, in fiecare din inimile pe care mi le desenez, imaginandu-mi ca ele zvacnesc. Sunt suma extirparilor bucatilor din mine, ca sa inlatur din minte, suflet si inima subiecte si obiecte, oameni si locuri, cuvinte si emotii, x-uri, y-uri si z-uri, a-uri si b-uri, cunoscute, desi comun numite « necunoscutele » unor ecuatii. Sunt suma disperarilor sumbre in zilele in care soare nu-i si mai ales cuvinte nu-s. Sunt suma zilelor « festive » in care nici nu deschid draperiile, ca sa ma adapostesc de oamenii sarbatorind, sa ma feresc de zgomotele de dopuri de sampanie care sar si sa ma izolez de exterior ca si cand lumina m-ar asasina. Sunt suma apelurilor telefonice la care nu raspund, desi le aud, si a sms-urilor carora mecanic le dau voie sa existe si pe care le validez cu un raspuns. Ca sa nu ma dea disparuta, sau, mai rau, sa ma considere nepoliticoasa. Sunt suma sangerarilor din absenţe constatate si notate si suma ranilor dureroase din doruri ridicate la puterea n. Sunt suma radicalilor din toate senzatiile resimtite, radicalilor din emotii si radicalilor din elanuri. Si radicalilor din radicali. Sunt suma tuturor operatiilor de scadere: de pierdere, de renuntare, de abis, de suferinta. Si-s suma renasterilor, reconstructiilor. Sunt suma iubirilor si suma zambetelor. Sunt suma daruirilor, a infloririlor, a inseninarilor si insoririlor, a imbobocirilor, a senzatiilor de verde si a senzatiei unice, pururi neincepute, de tine. Sunt suma silabelor cu care ma joc vorbindu-ti, scriindu-ti, visandu-te.  Toate semnele matematic pozitive, adunarile copilaresti ale momentelor de fericire.  Si-ntre paranteze, care de care mai complicate, acolade { }, drepte [ ] şi rotunde ( ), dar care au meritul ca apar întotdeauna în pereche, am pus momente precise: ce mi-ai spus prima data, cum am ras, cum m-ai privit, cuvintele tale, melodiile si filmele care-ti plac, rochiile pe care le purtam atunci sau atunci si pana si locurile tale comune.  Aducand la cel mai mic numitor comun acestea, ca si cand ar putea exista un « cel mai mic », cand vorbesti despre tremurul vietii. Si inca nu m-am apucat sa inmultesc, nici sa impart. As putea inmulti rasetele tale si momentele de liniste.  As putea inmulti florile de pe pervaz si razele jucause de soare. As putea inmulti norii. As putea inmulti gandurile bune. Glumele si jocurile inteligente de cuvinte. Paginile scrise. Valurile marii si firele de nisip cald pe care sa…

Totul se plateste intr-o zi. Toate alegerile facute. Toate orgoliile, inclusiv cele pozitive. In unele trenuri refuzi sa te urci, din considerente morale. In altele refuzi sa te urci din motive emotionale sau din idealism. Pe altele nu le bagi in seama, nu le consideri trenuri, nu iti dai seama unde merg si de ce, asa ca nu te urci. Abia mai tarziu iti dai seama ca era tren si nu tramvai. Dar cel mai dureros e cand nu poti lua un tren care opreste pe peronul tau, in gara ta, cu invitatie speciala pentru tine, pe carton aurit, cu funda rosie, pentru ca, acum niste ani, ai facut niste alegeri. Totul se plateste intr-o zi, iar viata e ironica, ades. Din pacate, trenul acesta va pleca fara mine, desi adoram destinatia, calatoria, tovarasii de drum, locul care mi se oferea. Asta e. Unele lucruri se invata the hard way. Macar sa-mi mai foloseasca vreodata invatatura asta, sa mai am unde/cand/de ce sa o aplic. Sunt adepta lui « ni remords, ni regrets » (nici remuscari, nici regrete), si asta pentru ca obisnuiesc sa fac exact ce vreau (in limitele social admise, si in limitele legii, evident). Problema e ca acum, desi as dori sa ma sui in trenul care a venit special sa ma astepte, nu pot, din pricina unor alegeri anterioare pe care le-am facut…. Nu, ca sa previn comentarii care ar afirma ca « Intotdeauna trenul pierdut pare mai confortabil decat trenul in care reusesti sa te urci », va spun din start ca eu nu sunt niciodata de parere ca lucrurile neimplinite sunt mai frumoase decat cele traite. Eu sunt un om foarte pragmatic, practic, imi place mai mult sa ating decat sa visez. Eu sunt prima adversara a spuselor lui Clemenceau: « In dragoste, cel mai frumos moment e acela cand urci scarile. » Pentru mine, in dragoste, ca si in viata, cel mai frumos moment este cand PIPAI, cand traiesti, cand respiri rasuflarea omului iubit, cand te plimbi langa el, cand razi, cand dormi. Nu cand urci scarile. Acel moment e bun pentru romanticii iremediabili (ca sa nu zic incurabili, sa induc senzatia ca ar fi vreo patologie 😀 ) Nu ca n-as fi romantica, sunt si eu, dar in dozele potrivite, si nu in cazul acesta. Ca atare, trenurile pierdute nu-s niciodata mai confortabile decat celelalte, din start. Sunt foarte realista si analitica. Stiu ce pierd, stiu ce castig. Aici [in subiectul despre care vorbesc] e vorba de pierdere adevarata, nu de iluzii. Este vorba de o certitudine, nu de un « ce-ar putea fi ». De asemenea, sintagma « Intotdeauna trenul pierdut pare mai confortabil decat trenul in care reusesti sa te urci », e o palida consolare, si o autoconvingere, o autosugestie ca nu as fi pierdut nimic. Nu mi se pare fairplay fata de mine insami. Nu-mi place sa ma mint. Ba da, am pierdut, si masor fix ce-am pierdut. Nu-mi place sa ma amagesc. Chiar daca nu-s indulgenta cu mine insami. Prefer asa. Asta e cheia spre perfectionare, spre mai bine, spre a…

Intr-o seara, suna telefonul.  O voce pe care eu sunt obisnuita sa o aud calma, intreaba agitata: « Te rog sa-mi dai un sfat, ce-ai face tu daca ai stii ca te inseala? » Calma, eu, ii spun: « Nu pot sa-ti dau un sfat, adica nu-ti pot spune eu ce sa faci tu, asta o sa alegi tu. Insa iti pot spune, poate te ajuta, ce am facut eu intr-o asemenea situatie, si ce as face. » Eu nu pot sa tac. Nu ma rabda inima, nu pot sa ma prefac ca nu vad, in virtutea unor « aranjamente » sociale, financiare, de comoditate sau de standard. De orice natura, de fapt. Plus ca daca banuiesc, o sa fac orice ca sa aflu. Si am spus « orice ». Mai mult decat alte lucruri, ma doare si ma raneste minciuna. O consider lipsa de respect. Iar respectul eu il consider parte din dragoste. Daca ma iubesti, ma respecti, daca ma respecti, nu ma minti. Minciuna ma revolta. Eu mint prost, foarte prost. Dar nici nu mi-am propus vreodata sa invat sa mint bine…. Nu consider ca e ceva ce-mi trebuie. Ea imi spune, blazata si intristata, cumva cu bratele cazand in fata fatalitatii: « Asta e viata reala: toti si-o trag cand au ocazia. » Ah, nu!  Eu vad lucrurile mai simplu: daca ti-o tragi ca ai ocazia, asumi. Daca nu asumi, nu ti-o tragi. Mai aveam eu un iubit, candva, care mi-a plâns la propriu, cu lacrimi, pe umăr, ca isi insela prietena. Si? L-am consolat, ca-s fata buna, da’ inca nu stiu daca nu cumva trebuia sa i-o retez la scena aceea. Eu zic ca si inselatul asta e pentru cine are stomac. Cine nu, sa stea in banca lui…. Nu te tine, nu o faci, punct. Asta ii spusesem de fapt si lui, atunci. Iar el a raspuns, incercand o justificare: « dar esti asa atragatoare… » (in conditiile in care eu nu faceam nimic ca sa-l atrag, si drumurile noastre nu se intersectau, intersectarea o cauta el). I-am spus simplu: « In viata vei intalni zeci, sute de femei atragatoare. Daca asta e un motiv sa nu rezisti tentatiei, treaba ta, n-ai decat. Dar asuma-ti-o, frate!!!! Sau, daca nu asumi, rezista tentatiei, din doua una, clar. » Sa revin la discutia cu prietena mea. Povestindu-mi, in plus, am inteles ca e vorba de un caz clasic (din pacate!) de om care se da de gol din cauza remuscarilor. Brusc devenit mai tandru, foarte atent, mult mai prezent. Vizibil cu ochiul liber ca e ceva in neregula. Cumva (ce ironica este viata!), fix tipologia inversa, pandantul celui cu « nu s-a intamplat nimic » (sa mori tu?), de aici. Nu stiu exact daca am ajutat-o. Eu spun ca da, pentru ca i-am spus lucruri reale, din suflet, din sange si din carne, nu din carti. Alegerea e a ei. Insa i-am spus clar ceva, si poate nu strica sa spun si aici, cine stie cui ii va folosi ideea asta. La 25 de ani, cand mi s-a intamplat mie, m-am dus sa vada ca stiu….