viata

De mai bine de 12 zile, triez hârtii. Erau deja clasate, dar vreau sa mai renunț la ele. Viața mea este un șir nesfârșit de hârtii. Le-am scos pe toate, ca să le pot tria si reclasa. Pentru ca task-urile acestea nu îmi ocupa tot procesorul, am mult timp de gândire. Am ascultat ebook-uri, sau emisiuni de literatura, am ascultat muzica, (mai rar, nu am starea necesara), si am gândit mult (cum am spus, procesorul nu e la 100% ocupat de selectarea hârtiilor). Acum câteva ore am avut un gând răzleț ca ar fi bine sa am cu 10 ani mai puțin, dar în următoarea secunda am știut ca e o prostie enormă. Nu, ar fi fost bine chiar sa am cu 10 ani mai mult. Am apucat sa trăiesc. Mult, intens, nebunește, frenetic. Am făcut ce am vrut aproape mereu. Am avut șansa să pot. Am plecat la New York in câteva zile, pentru ca ma îndrăgostisem. Am decis, am cumpărat biletul de avion și cazarea, am plecat! Aveam 27 de ani și am plecat pe banii mei, nu ai soțului, iubitului, părinților! De altfel, nu mai trăiam cu părinții de la 18 ani, eram la 3000 km de ei. Am dat doar acest exemplu, dar asa trăiam. Făcând ce doream.Am făcut absolut mereu ce am vrut. Am râs mult, am pierdut nopți, am călătorit, am dansat până am rupt tocuri la propriu, am făcut nebunii. Am și muncit. Am câștigat bani prin munca, i-am cheltuit cu delectare. Nu am economii și nu ma interesează să am. Nu a făcut parte din preocupările mele. Strâng cărți, hârtii, vaze, etc. Orice, bani nu.Am iubit mult și am fost iubita. Am fost cuminte, uneori prea, dar am trăit intens, cu pofta, fără să mă economisesc. Fără teamă de riduri, de portofel gol, de boală, de moarte. Asta chiar și acum 3 ani.{De acum 2, după dispariția lui, am dorit sa dispar și eu. (Ăsta e alt capitol)} Ce oroare sa ai 20 de ani acum când stai la cușcă, când gesturile cele mai simple iti sunt interzise.Ferească!  share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Una din ocupațiile noastre principale era să prindem zilnic apusul, oriunde eram. Îmi plăcea mie iar el, pentru ca imi placea mie apusul, si a aflat din primele zile, s-a mulat perfect pe asta, parcă devenise scopul lui.De când a dispărut, mi-a fost greu si sa deschid ochii, darămite sa merg sa văd apusurile, cu precădere unde le văzuserăm împreună. Si oricum, oriunde. Acum însă, mi-am găsit cavaler. Negru, cu 4 lăbuțe neobosite si blanita sclipitoare de sanatate si tinerete. Si cutreierăm noi așa, fara oprire, m-a dus pe unde el nu fusese niciodată (el, adica proprietarul lăbuțelor și coditei, nascut langa Calarasi, si iesit pe langa bloc pana m-am intors eu la Bucuresti), iar pe unde eu nu credeam că mai calc. (din motive evidente, care se deduc din primele propoziții ale enuntului)Si, cand priveam in jur, am vazut ca e asa frumos incat era pacat sa nu fac o fotografie, doua, 30. Habar nu am daca o sa mai pot, vreodata, in alt context decat codita smecherasu’ share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Discutam in dupa-amiaza asta cu o prietena, despre aniversarea cuiva din familia mea extinsa, care implineste curand 71 de ani. Prietena mea a spus: « stii, dupa o varsta, aniversarile nu mai sunt prilej de bucurie. » Eu am contrazis-o, cred altfel. Cred ca viata curge intr-un singur sens. Niciodata nu vom mai avea 30 dupa ce am implinit 40, si niciodata nu vom mai avea 60 cand implinim 71. Viata e intr-un singur sens si este frumoasa cum este, asa, cu greutati si dureri, cu lucruri despre care credem ca sunt finale, ca nu le vom putea depasi. Cu taieturi pana la os, dar si cu bucurii. Si fiecare aniversare este un prilej de bucurie, ca am mai trait un an, ca suntem sanatosi, ca ai nostri sunt bine. Sigur ca daca vrem motive de nemultumire, avem o mie. Instinctiv am ales partea luminoasa a lucrurilor, mereu. Adevarat, eu n-am fost fericita nici anul acesta (imi cer iertare, totodata, pe aceasta cale, n-am raspuns la nicio urare de aniversare, din pacate, si ma simt nerecunoscatoare), deci n-am fost fericita nici anul acesta, nici anul trecut de aniversarea mea, dar nu din cauza ca a mai trecut un an (ca de fapt ma bucur ca uite, am mai reusit sa termin un an, ca un rand la marele tricotaj al vietii, daca viata ar fi un fular, de pilda), ci din cauza ca sunt singura, si n-am cu cine sa impartasesc bucuria. Eu cred, in continuare (din adolescenta cred asa), ca iubirea este sensul principal al vietii, si ca este esential sa fii langa cineva, cu care sa impartasesti iubire.In rest, chiar ma bucur ca traiesc, ca ai mei sunt sanatosi, ca vad inca soarele (desi golul din mine ma atrage in haul adanc, care spune ca soarele rasare oricum degeaba). Ba chiar sunt mai dornica de viata decat eram acum 20 de ani cand mi se parea ca nu conteaza nimic si ca totul este infinit. (dar este chiar sanatos sa simti asta, la 20 de ani!) Apoi iti mor brusc niste oameni dragi, la varste total nepotrivite cu decesul, si vezi lucrurile altfel. Si in negru si in lumina (ca nu pot spune alb, cat lumina, pentru mine lumina si soarele sunt contrarul negrului, nu albul cel neutru si fad!)Cum am spus, timpul curge intr-un singur sens. Nu ma pot revolta impotriva acestei curgeri, sunt suficient de pragmatica cat sa-mi indrept revoltele, energia revoltelor mai bine zis, spre lucruri care se pot schimba. Curgerea inexorabila a timpului inca nu se poate inversa. Am incercat sa ma revolt, un timp, dupa moartea lui, ca inca rasare soarele, dar a continuat sa rasara, si am inteles ca va rasari mereu, si ca e bine asa. Ieri la Nessebar am vazut o doamna, nu prea stiu ce varsta sa ii dau, poate 80. Era cocosata tare, mergea practic aplecata in unghi de 90 de grade. Asa se deplasa. Era cu fiica ei, se vedea ca sunt turiste si nu de ale locului. A…

Cateva consideratii despre sinucidere.Am fost impotriva sinuciderii intotdeauna, acum cumva ma simt vinovata pentru lipsa de empatie din acel moment.In aprilie am gandit prima oara asta, in mod serios. Nu, motivul nu e moartea lui. Motivele sunt diverse, impletite, convergente. Moartea lui a fost doar declansatorul procesului, nicidecum cauza. Nu sunt atat de simplista ca sa gandesc asa.Eu sunt un om rational, cine ma cunoaste, stie, par chiar glaciala, nicicum un om purtat de emotii. Chiar si cand am emotii ma dau un pas in spate, le traiesc intern, nu le exprim, mananc o paine, fac un drum, dorm o noapte, beau 10 cafele si o sticla de vin, scriu ce simt, nu trimit… si abia apoi ma exteriorizez, daca o fac, in 30% din cazuri. Drept pentru care trec drept un om calculat in toate. (mi-a displacut mult timp aceasta catalogare, acum nu-mi displace, o inteleg). Chiar pot sa citez ades cum ma intreaba oameni apropiati : « cum de poti sa te stapanesti, cum nu spui ? nu simti nevoia ? » Ba simt nevoia, dar retinerea este cea mai puternica. Da, e si o arma, am constientizat mai tarziu.Cand am ajuns eu sa ma gandesc la sinucidere n-a fost nici usor (repet, eram impotriva total), si nici firesc. Dar, cum zic francezii, il n’y a que les idiots qui ne changent pas d’avis, (doar idiotii nu-si schimba parerea), si, asta este, eu mi-am schimbat-o. Nu pe total, cat foarte personal.Nu, nu este o decizie pripita. Nu, nu este o decizie impulsiva. Este o decizie gandita, reflectata, cantarita. Este o decizie luata in toata constiinta si cu toata puterea.Nu vreau sa o lungesc. Am trait frumos, intens, minunat. La propriu. Am fost iubita si dorita intens. Am facut cam tot ce am vrut (in limitele sociale, morale si financiare). Dar putini oameni in lume, chiar si cei bogati pot spune cu mana pe inima ca au facut tot ce au vrut. Ei bine, eu pot. Chiar am facut tot ce am vrut, si m-am cam lamurit cu viata. Cu totul. Fara frustrare, fara regret, fara resentiment, ci cu impacare si mare recunostinta. Sunt binecuvantata. Am facut CE AM VRUT. Si nu doresc sa o lungesc aiurea. E o decizie matura, constienta, rationala, impacata. Pentru ca sunt un om rational, va mai dura. In primul rand, nu doresc sa cauzez durere, si atunci voi pleca dupa mama. In al doilea rand, nu vreau sa las lucrurile la intamplare, ci totul in ordine. Nu-mi convine cine ma mosteneste, voi avea grija de fiecare lucru, unde sa ajunga. Asta necesita organizare si timp. Pot si una, am si alta.Prietena mea cea mai buna, din copilarie, cand am instiintat-o, printre primii, despre decizia mea, a spus atat: “Nu am ce sa iti spun. Tu oricum ai facut mereu ce ai vrut, asa vei face si acum. » (ma cunoaste pe de rost de 33 de ani, deci perceptia mea ca am facut ce am vrut nu este falsa, o intaresc si alti…