O alta zi

Azi  a fost o zi mai putin buna decat cea de ieri. Poate pentru ca m-am speriat rau aseara (din vina mea).

Iar la pranz am facut o criza de plans. Vad de cateva zile la masa o tipa, cam cu 5 sau 10 ani mai mare decat mine, singura. Blonda, cu ochi albastri. Nu vorbeste cu nimeni. Vine, mananca, pleaca. Citeste. Sta singura. Parca am inchis ochii si m-am vazut pe mine in 10 ani. Si nu, nu vreau asta! Vreau sa vad altceva, cand ma gandesc la mine peste 5 sau 10 ani. Si nu mai vreau dimineti singura! Da, sunt independenta, da, am o bogatie interioara care face ca nu ma plictisesc niciodata (nu stiu ce inseamna sa te plictisesti), da, sunt de parere ca mai bine singur decat prost insotit, insa am nevoie sa ma stranga cineva in brate. Si sa ma trezesc in bratele acelea. Si sa ma sarute. Si cand sunt bine dispusa, si cand sunt trista. Si cand sunt sanatoasa, si cand sunt bolnava. Ca atunci, pe vremuri. Nu vreau nimic, nu vreau case, nu vreau masini, nu vreau bani, nu vreau nimic din ce pot sa-mi cumpar singura, muncind. Vreau doar sa ma trezesc dimineata sub ochii cuiva.
Si uite asa, m-a apucat plansul, la masa. Inghiteam printre noduri. Mananc si plang, mananc. Da’ nu din cauza vreunei caprioare. Sau poate da. Eu ma simt acum ca o caprioara. Incoltita. Din toate partile. Si nici nu stiu pe unde sa o apuc, ca sa nu fiu in bataia vreunei pusti, sau prada vreunui lup.
Si am mancat printre sughituri. Ca un cosmar.
Prima data cand o remarcasem, mi-a fost simpatica, pentru ca vezi rar femei singure in civilizatiile balcanice. Dar astazi m-a lovit in moalele capului ca ma doare prezenta sa. Si gandul ca nu vreau sa fiu asa.

Tot azi, dar dimineata m-a cautat un prieten. Nu i-am raspuns la telefon, dar pentru ca eram online si l-am vazut online, i-am explicat in doua vorbe ca am plecat, si de ce, si starea in care sunt, de fapt in care eram si pe care doream sa o schimb. M-a podidit plansul si la auzul raspunsului lui: “Nu esti genul”. Da, stiu, sunt puternica, toata lumea ma stie asa, si Gerard, care a fost cu mine in desert, si m-am vazut in situatii extreme si fizice si morale, si la capatul puterilor si oboselii, si fara sa ma spal zile intregi, si la 67 de grade, si in tensiunile care se creaza in grup. A vazut din ce aluat sunt faurita. La fel si acest prieten. Tu esti tare, ce te-a apucat? Nu esti genul, lasa prostiile! Si asta doare. Forta aceasta pe care ei o stiu in mine, si da, si eu o stiu in mine dar nu o mai gasesc. Unde e? Unde s-a dus? Unde s-a ascuns? Unde sta? Sunt puternica, stiu. Si inca cum! Si totusi. Acum mi-e rau. Si frica. Si frig. Si sila. Sunt speriata si nefireasca. Si trebuie sa reinvat incet-incet sa am grija de mine. Cu pasi mici, elementari. Sa mananc, sa dorm.  Daca ma gandesc bine, sunt ca la un fel de sanatoriu.
Macar citesc. Si macar scriu din nou. Sper ca m-am deblocat, in privinta scrisului. Blocajul scrisului ma omora. Si stiam ca asta inseamna ca nu-s deschisa spre exterior. Ca sunt chircita in mine insami. Ca sunt hamster in butoiasul fara sfarsit. Si nu era bine.

Pentru tine

Dragul meu prieten, vroiam sa-ti scriu de ceva vreme.
Dragul meu prieten, recunosc, am o viata ceva mai chinuita in ultimul timp. Au si cazut toate pe capul meu, in acelasi timp. Si daca Dumnezeu mi le da, asta inseamna ca le pot duce. Le voi rezolva, le voi descurca pe toate, voi fi la inaltime, asa puternica si apartinand rasei invingatorilor, cum ma stii. Si le voi descurca chiar mai inainte sa-mi tragi tu un perdaf, din acelea de ale tale, care de obicei ma ambitioneaza si ma face sa avansez. Nu va fi usor, dar le voi duce la capat. Pe toate. Promit. Nimic nu e ireversibil, iremediabil. Doar moartea.
Nu mi-e jena sa spun ce simt, nu mi-e rusine sa exprim ce traiesc, si stii asta, doar ma cunosti de atata timp, de ani intregi. Am traversat bune si rele impreuna, au fost momente cand am crezut ca acolo se termina tot, si altele in care am avut certitudinea ca vom fi unul langa celalalt, dincolo de furtunile vietii, razbatand prin toate uraganele, pana la capat si dincolo de el. Cel putin pana la sfarsitul vietii terestre.
Stiu ca intre noi exista acele fire nevazute, pe care le invoc, si pe care le simt atat de tare in ultimul timp. Canale de comunicare privilegiate si directe, firele acelea ne permit sa stim cum e celalalt, in ce stare e, cand are nevoie de ceva. Si sa fim intotdeauna alaturi de celalalt.

Si-ti scriu toate astea ca sa te asigur de fidelitatea mea eterna, in prietenie. Stii ca pentru mine acest cuvant chiar conteaza, stii bine cat de extremist traiesc lucrurile in care cred, cat de vehement imi apar valorile, si cum le respect, cu sfintenie. Nimic nu s-a schimbat. Si sunt aici. Si voi fi aici. Oricand. Oricat. Pentru orice.

Si-ti scriu toate astea pentru a-ti cere iertare, acum. Ma doare ca imi exprim trairile, acele trairi, sentimentele, sub ochii tai. Stiu ca ma citesti, si stiu ca nu spui nimic. (spui doar atunci cand e de spus…). Stiu ca-mi vezi perioada neagra. Stiu ca nu ai cerut explicatii, stiu ca nu ai pus intrebari. Stiu ca tu, desi ma stii atat de bine, atat de demult, desi n-ai inteles cripticele imprejurari descrise vag, evocate evaziv, nu ai cerut lamuriri. (spre deosebire de altii, proaspete cunostinte, care se apuca, total deplasat, sa intrebe lucruri, ca si cand nu e evident ca daca scriu atat, atat trebuie scris). Tu nu ai intrebat nimic, desi ma cunosti demult. Sau poate tocmai de asta. Tu nu ai intrebat nimic desi vorbim des, aproape zilnic, desi comunicam mult si adanc. Dar stiu ca-mi citesti innegurarile, stiu ca-mi vezi zvarcolirile. Stiu ca imi privesti, cu sprancenele ridicate, chinurile, durerile, lacrimile. Si vreau sa-ti cer iertare pentru asta. Singurul pentru care n-as fi vrut sa scriu aceste lucruri intr-un loc accesibil public, esti tu. Singurul pentru care imi pare rau ca traversez ce traversez si ca exprim ce traversez, esti tu. Singurul pe care as fi vrut sa-l crut de vederea si descrierea acestor stari, esti tu. Stiu ca citesti, si-mi pare rau ca ai citit (si) acele lucruri. Te rog, iarta-ma.

Prietenii mei, baietii

Imi staruie in minte demult proiectul acestui text, ma bantuie ca un dracusor, dar mi-a lipsit timpul sa-l scriu. Am refuzat sa mi-l conturez in minte, pentru ca l-as fi «inceput», l-as fi antamat, si-l stricam. Asa sunt eu, totul trebuie sa iasa complet, si sa se astearna direct pe ecran. A gandi sau a incerca sa conturez in minte strica rostirea. Din lipsa de timp, pana acum n-am putut sa scriu asta. Sau cand aveam timp, nu aveam stare;)
Acum m-am hotarat sa am si timp si stare. Dupa asta, nu o sa mai am prieteni.  Or sa fuga :)))  Glumesc. Cine ma iubeste si-mi sta in preajma stie ca-s nebuna, asa ca nu se sperie cu una cu doua. Cine ma iubeste, ma iubeste cu totul, si-mi stie nebunelile. Si analizele, cu despicatul firului in patru, opt, 16, 32, etc. Si nevoia de a intelege orice. De a-mi explica orice (sau o mare parte). Defect de om de mate-fizica. (aaaa, aud mirari, n-ati fi zis ca-mi placea matematica, asa-i?)

Am decis sa dedic acest text prietenilor mei de sex masculin. Am multi prieteni (poate chiar mai multi decat prietene), si de cand ma stiu, intotdeauna, m-am inteles foarte bine cu baietii. Am si in prezent multi prieteni baieti.

Daca as fi avut vreodata de ales, as fi preferat sa lucrez mereu cu barbatii. Cea mai neplacuta amintire o am din cele cateva luni in care in viata mea profesionala a trebuit sa lucrez intr-o echipa predominant feminina. (aproape exclusiv feminina). Nu ca as avea eu vreo problema cu ele, eu sunt de stilul prietenos si deschis, nu cer decat sa cunosc persoane diferite, cat mai diverse posibil. Dar femeile sunt rele, invidioase, ciudate (nu generalizez, doar ca-s multe asa). In munca intervin chestii de genul «De ce e aia mai frumos imbracata ca mine ?», «De ce se uita cutare nu stiu cum la ea si la mine nu ?», «De ce are perechea aceea de pantofi ?», ma rog, si altele, in detrimentul aprecierii strict profesionale. Femeile sunt mai mieroase, uneori pana la prea dulce. Barbatii sunt mai directi si isi regleaza problemele eventuale in fata. Nu te injunghie pe la spate, si nu au metode insidioase. Dar nu continui, caci textul acesta era despre ei, prietenii mei.

Prietenia dintre barbati si femei este o dilema des intalnita. Exista ea cu adevarat ? e doar un alt aspect al atractiei ? Poate sa existe prietenie intre sexe diferite fara atractie ?, si alte intrebari de acelasi gen. Eu nu mi le mai pun demult (si nici macar nu-mi amintesc sa mi le fi pus vreodata, caci eu sunt de genul «hai sa traim lucrurile, si vedem dupa, om gasi noi un mod de a ne da seama:P»). Sunt foarte analitica, dar analiza nu intervine la inceput, ci undeva dupa.

Insa, dupa ce am trait atatea (cat pentru vreo trei vieti, fara exagerare), am realizat, acum vreo cateva saptamani, ca prietenii mei se pot imparti in trei categorii distincte. Le enumar la rand, fara nici o ierarhizare, ordinea fiind pur si simplu ordinea in care le-am determinat existenta :

1. Cei (foarte putini) pe care i-am iubit, care m-au iubit, cu care am avut o poveste. Acestia mi-au ramas aproape. Intr-un fel eu ii voi iubi toata viata, pe fiecare dintre ei, pentru ca fiecare dintre ei este o particica din mine. Faptul ca intr-un fel ii voi iubi toata viata nu stirbeste cu nimic sentimentele prezente, caci sunt in cu totul alt plan, fara umbra de rivalitate.
Povestea alaturi de fiecare dintre ei m-a modelat sufleteste si a facut din mine omul care sunt azi. Sunt mandra de fiecare dintre acele povesti, de fiecare moment, si nu ii reneg pe nici unul.
Mie nu-mi plac oamenii care scuipa in spate. Nu-mi plac cei care blameaza ce au adorat. Mi se pare o lipsa de respect pentru tine insuti sa barfesti sau sa improsti cu noroi ceea ce ai iubit. In fine, dincolo de aceste consideratii despre viata, ideea e ca eu ma simt mai bogata si mai buna cu fiecare moment pe care l-am petrecut. Am o relatie speciala cu fostii (putini, repet, nu va faceti acum iluzii). Sunt oameni pe care ma pot baza. Sunt oameni cu care ma pot sfatui, pe care ii pot intreba lucruri. Aproape orice lucruri. Unul singur nu mai e aici, e in lumea de dincolo. (Philippe, Dumnezeu sa-l ierte). Dar stiu ca si din lumea de dincolo ma priveste cu duiosie. Cei din aceasta categorie imi sunt aproape si sper ca-mi vor fi tot timpul. Pot vorbi orice cu ei. Ei chiar ma cunosc foarte bine. Pot glumi, putem rade, debarasati de orice tensiune  Cine ma poate cunoaste mai bine?
Am spus ca pot vorbi orice? Ei bine, rectific: „aproape orice”  Pentru ca da, au si ei limitele lor. Vorbim de toate, cu o singura exceptie: ok, nu, nu vorbesc despre iubirile mele urmatoare.
Aici simt ca ar scartai relatia noastra de prietenie, si fair-play-ul lor.

2. Cei care-mi sunt prieteni pentru ca si-ar dori sa-mi fie altceva, dar nu se poate, si atunci stau pe aproape ca poate-poate cine stie, intr-o zi, intr-o buna zi cu soare…. Acestia sunt mai multi, mai bine zis mult mai multi decat cei din categoria de mai sus (nu ca ma laud, dar chiar… sunt).
Cu acestia ma pot distra, putem rade. Ii ascult daca au nevoie sa vorbeasca, daca vor sa se descarce. Incerc sa-i sfatuiesc. Ma ajuta, daca am nevoie de ajutor. (ca poate doar-doar…) Cu acestia pot iesi la o bere, pot vorbi ore intregi, ma pot sfatui daca am nevoie.
Dar limitele sunt repede atinse. Nu pot cauta la ei sfaturi sentimentale (ca deh, nu le pot cere o asemenea detasare, si nici nu s-a inventat un asemenea obiectivism). Desi, cand sunt in framantari sentimentale, bantuita de indoieli si plina de intrebari, construind scenarii si incercand sa analizez orice cuvintel, orice gest, as avea nevoie de parerea unui baiat (baietii gandesc altfel decat fetele, si mi-ar fi utila parerea unui alt baiat despre situatiile care ma framanta). Dar la capitolul acesta, cei din categoria 2 se blocheaza. Asa cum se blocheaza si cand vorbesc cu ei despre cei de la categoria 1.
Deci, una peste alta, din pacate, prieteniile cu ei sunt cam limitate, si un pic frustrante din punctul meu de vedere (care as vrea sa nu avem limite de discutii), si probabil frustrante si pentru ei… ca na… acel doar-doar nu vine, nu mai vine. Si dupa parerea mea, nici nu va veni. (acum cred ca cei din categoria 2 au fugit definitiv de langa mine )

3. A treia categorie, (repet, fara nici un fel de ierarhie), ii cuprinde pe cei, rarissimi, care sunt confidentii mei si viceversa, fara limitari, fara nici un fel de implicatie, de atractie, de „a fost” sau „mi-as dori sa fie”. E o prietenie frumoasa, curata, intreaga, fara nici un fel de componenta sexuala. Fara nici o dorinta, si nici macar atinsa de gandul vreunei dorinte. Prietenie ca si cand am avea acelasi sex. Dar de fapt mai bine, pentru ca e vorba de complementaritate.
Si acestia sunt extrem extrem de putini. Acestia sunt mult-mult-mult mai putini decat mi-as dori sa fie. Cu acestia nu vorbesc des. Dar cand vorbesc, e profund. E adanc.
Ne plangem pe umar, ne imbarbatam reciproc, radem, glumim. Uneori, ne cunoastem abia dupa 6 ani...

Acum, stati aici, nu fugiti! In feluri diferite, am sentimente pentru fiecare dintre voi. Si tineti minte, eu nu-mi pierd timpul cu prosti 🙂
Credeti-ma! Sunt foarte selectiva, cum ma stiti, si cum stiti, am standarde ridicate. Asa ca e o validare a valorii voastre personale daca-mi rup din timp ca sa ne vedem, sau ca sa vorbim 😉