jurnalism

Jurnalist este, prin definitie, o profesie a unui om foarte receptiv la schimbare, foarte adaptabil, de genul m-am dat de trei ori peste cap si m-am transformat in orice e nevoie pentru urmatorul meu articol (reportaj, etc). Ma transform in homeless ca sa pot sa ma duc la ei si sa ii intreb cum o duc, ma transform in altceva ca sa ii iau interviu unui CEO. Si atunci de ce il sperie online-ul ?  Ii e frica de online pentru ca este superficial. Ii este teama de online pentru ca poate fi mult mai usor demascat. Pentru ca nu se bazeaza pe mare lucru. Pentru ca incompetenta sa e mai usor de dat in vileag. Pentru ca nu este cel mai bun bun, si nici macar bun. Pentru ca nu este solid. Pentru ca nu este inatacabil. Pentru ca ii este teama de feed-back. Pentru ca in online arati ca nu poti sa ai stirea primul, si nici macar stirea buna (chiar daca nu primul). Pentru ca ii este teama de cei care il confrunta (comentatorii, cititorii, masa inerta care in print nu se pot exprima). Pentru ca are nevoie sa-si adaposteasca aceste slabiciuni in spatele a ceva. Pentru ca in spatele deadline-ului de la print, chiar si in cotidian (acele 24 de ore), de fapt ora cand pleaca ziarul la tipar, se mai ascunde un pic de dead-line-ul permanent al online-ului, de flexibilitatea acestui mediu in care poti publica orice oricand, atunci cand ai ce trebuie. Faptul ca ai un deadline, fie el ora 16.00, sau 17.00, sau dupa caz orice ora, il face sa spere ca pana la ora aceia obtine si el ceva. Macar furand de la altii. In online e lupta celui mai puternic… Cel mai puternic si fundamentat are ora in favoarea sa, are admiratorii si detractorii in favoarea sa. Da, chiar si detractorii. Numai persoanele invidiate sunt contestate. Le este teama de online pentru ca le e teama ca nu starnesc nimic, ca nu au afisari, care sunt cuantificabile individual. Le este teama ca sunt plati si ca asta se va putea constata cu ochiul liber. Le este teama de online pentru ca nu valoreaza nimic singur, pentru ca in print te poti ascunde in spatele unei intregi echipe. Ziarul nu se cumpara pentru un singur om, sau nu inceteaza a fi cumparat doar din cauza unui singur om. In timp ce articolul fiecaruia pe online este o referinta individuala al carui numar de afisari se poate cuantifica separat. Le e frica de ei insisi, de fapt, de demascarea propriilor slabiciuni, pe care asa, si le tin caldute, ascunse. Nu e la fel cand esti in print, nu e o confruntare directa cu cititorii, chiar daca ziarul are site si pune pe site articolele din ziar. Pentru ca intotdeauna se mai poate ascunde in fata printului de la chiosc, spunand ca daca nu sunt afisari destule pe internet, probabil ca multi il citesc pe hartie. Daca va uitati la forumurile ziarelor, unde sunt comentarii,…

Mult timp, ani intregi, am detestat rusii, si tot ce venea de acolo.  In ochii si mintea mea de copil, comunismul venea de acolo, si judecam ca e un lucru rau. Singura, nu inspirata de ai mei. Ai mei nu aveau discutii din acestea de fata cu mine, si poate ca nu    aveau deloc. Nu stiu. Cert e ca eu, de capul meu, detestam tot ce era rusesc. Caci eram, atunci ca si acum, cu personalitate destul de determinata si distincta, ca sa pot decide ce e bine si ce e rau. Detestam pana la absurd, recunosc. Din cauza ca uram ce era rusesc, am o lacuna in cultura generala, caci nu am putut nici macar citi romane (desi saracii Tolstoi, Dostoievski, etc), nu aveau o vina in privinta comunismului. Si nu puteam citi romane pentru ca nu suportam numele rusesti din carti. Ok, cartea era tradusa in romana, dar cum Dumnezeu sa citesc Maria Vassilievna, Igor Ivanovici, si alte asemenea? Cred ca singura chestie ruseasca cu care am avut contact in acei ani a fost filmul « Gara pentru doi », care ii placea mult mamei, si da… cred ca atunci mi-a placut si mie. Nu stiu ce senzatie mi-ar mai trezi acum… probabil la fel, era ingrozitor de trist. Intre timp am citit si adorat Daniil Harms. Si Esenin. Si…. Tot din cauza sentimentelor mele neprielnice fata de rusi, de la vremea respectiva, atunci cand mama mi-a propus sa-mi cumpere o excursie prin BTT la Moscova, am refuzat fara sa ma gandesc. Desi era un super circuit, care, in afara de Moscova, trecea si prin unele republici ale URSS. Singura tara in care am acceptat atunci excursie prin BTT, (ca eram incapatanata, desi excesiv de cuminte) a fost Germania de Est, ceea ce m-a facut sa vad zidul in picioare, dar si castelul Sans Souci, si… lagarele de concentrare, una din cele mai crancene amintiri vizuale ale calatoriilor din viata mea. Ma rog, sa revin la rusi. Tot nu-mi plac in mod deosebit, dar am intelepciunea sa nu-i mai urasc in masa. Recunosc ca au unele merite, recunosc ca au unele orase extraordinare (toata lumea e unanima despre Sankt Petersburg), si chiar am ajuns sa-mi doresc sa merg acolo, candva. Uf, si ce suparata eram in  Franta, cand francezii imi spuneau, la inceputul anilor 90, cand ajunsesem acolo, ca nu sunt romanca, « am vazut noi la televizor, romanii sunt bruneti cu  ochii negri si pielea inchisa la culoare, tu sigur esti rusoaica« . Si o spuneau cu convingere. Mamaaaa, frate, pai asta mi se parea cea mai cea injurie 🙂  Adica eu, rusoaica?  EU? Chiar eu? Ba-mi mai ziceau si ca am defilat in fata monumentului lui Lenin, datorita mersului meu hotarat cu pasi apasati, ca un pas de defilare. Ba-mi mai ziceau si ca am lucrat sigur la KGB, pentru ca aveam memoria teribila a cifrelor (retineam imediat numerele de masina, numai o data sa le fi vazut, si apoi reperam masinile prin oras,  aveam un ochi intr-adevar de kaghebe :).   Uf, dar ce ma suparam atunci, la glumele astea 🙂 Memoria, deductia si ochiul mi-au ramas si…