sfasiere

17 aprilie 2000. Ziua in care mi-am semnat actul de deces, cu mana mea, cu inconstienta si nepasare… Nu, nu chiar cu nepasare, exagerez mult spunand asa. Cu o durere extrema in suflet, dar cu o cumintenie care ma determina sa-mi interzic orice manifestare exterioara. O durere care nu s-a putut exterioriza decat prin acel hohot nefiresc de ras, inuman. Din grija fata de tine, si pentru ca-ti ‘promisesem’ timp de trei saptamani ca « dupa ‘aceea’ are sa fie rau, cert, dar suntem adulti, ce naiba », mi-am retinut urlete si lacrimile. Realizam ca acolo muream, ca o mare parte din sufletul meu se stinge in momentul acela. Deci nu era nepasare, acel ras. Era insa un soi de inconstienta, de a ma arunca cu capul inainte in ceva rece si ostil, intr-un viitor fara tine. Ma vaduveam de fericire, de tine, imi lasam inima si corpul orfane de sufletul si trupul tau, imi semnam singura sentinta, si o faceam cu un aparent calm. Nu stiu daca tu-ti mai aduci aminte, (eu da, asa cum imi amintesc fiecare secunda si fiecare minut), dar dupa o surescitare extrema, intre valizele care te enervau cand ma apropiam de ele sa le fac, caderea mea pe scarile casei tale, rasul meu nefiresc, inghesuiala de pe sosea, parcarea de la aeroport in lucru, devierea spre o alta parcare, autobuzul acela de aeroport care nu mai venea, te-ai infuriat, si odata urcati in acel autobuz, te-ai intors spre mine, jumatate mirat, jumatate furios, si ai spus, indurerat: « Cum poti sa ramai atat de calma? » In aparenta impasibila, in mine murea sufletul… Nu te gandeai atunci, nu stiu (caci iti acord creditul intuitiei si faptului ca ma stiai bine totusi), dar atunci nu ai realizat ca e mai rau calmul meu decat orice criza de nervi, decat orice isterie, decat orice tipat sau lovit cu pumnul. N-ai realizat ca ceea ce tu numeai « calmul meu » era o moarte clinica a simturilor (vazute si nevazute), o moarte in toata puterea cuvantului, o moarte la care eram partasa, o moarte consimtita in ciuda a ceea ce imi era mai scump decat orice pe lume, era o sinucidere. Muream si mi se cerea sa surad, muream si mi se cerea sa fiu de acord. De aceea eram calma, iar la mine, intotdeauna, calmul ascunde furtuni mult mai mari si mai importante decat exploziile. Iar atunci, zeci de uragane si tornade n-ar fi ajuns ca sa exteriorizez ce mi se intampla. Si apoi, ar fi fost nedemn. Si apoi, era grija fata de tine, te stiam deja ranit, pandit de starile acelea prin care treceai (si nu te stiusem asa inainte sa ajung la New York, caci cu exceptia a rare dati, disimulasei destul de bine asta inainte). Dar atunci te stiam deja. Si nu puteam, nu vroiam si nu aveam dreptul sa intunec ceva. Nu trebuia sa fiu o povara suplimentara in trairile tale. Repetasem oricum prea mult ca ‘suntem adulti’, era nedemn sa reactionez altfel. Nu-mi dadeam voie. Dar…