copilarie

N-am amintiri din copilarie. Traiesc cu acest ciudat adevar, in aceasta stranie stare. Cred ca primele mele amintiri dateaza de pe la 12 ani, si poate chiar si mai tarziu. La un moment dat sufeream pentru ca nu am amintiri din copilarie, mai ales ca cei din jur isi aminteau scene si de pe la 3 ani. Am incercat sa stiu daca le pot regasi, si am inteles ca as putea, da, insa nu stiu cat e de bine sa rascolesc anumite lucruri. Uitarea are rolul ei, si probabil ca si in cazul acesta… Uitarea e a doua lectie de viata, dupa renuntare. Pentru trecutul mai apropiat, experimentez din plin rolul uitarii. Tin minte, cu o precizie infioratoare, detalii nesemnificative din povesti de dragoste in care ma investesc pana la capatul capatului… si chiar dincolo de acesta. Tin minte cu ce eram imbracata in nu stiu ce situatie, de acum 10, 12, sau 15 ani, ce am spus, cu replicile aproape intacte. E mai mult decat o amintire a povestii, e ca derularea unui film. In acelasi timp, e foarte subiectiv modul in care tin minte. Pastrez povestea intacta, insa ies din ea. Ies, pur si simplu, ca si cand, la un moment dat, as trece printr-o poarta. Si apoi, ma gasesc in afara, in lume, noua. Nu reneg povestea de care ma despart, nici vorba, iar « subiectul » imi ramane drag pe veci. Insa o pot povesti ca si cand as reda o intamplare a carei protagonista nu eram eu. Asta se aplica si pentru experientele negative. Am puterea sa ma detasez de ele, si e bine ca e asa. Dar sa revenim la povesti… Ma detasez, deci. Le interpretez ca fapte, nu ca senzatii, sentimente traite atunci. Sentimentele, la mine, nu au decat timpul prezent si eventual viitor. Dar nu timpul trecut. Pentru trecut, raman fapte. Cred ca e un soi de instinct puternic de conservare, necontrolat, inconstient. Un fel de platosa de autoaparare. Ei bine, asta e cheia unei noi « pierderi ». Faptul ca trecutul e tradus in fapte, intamplari, si nu in implicari emotionale. E ca o instrainare, dar si o regenerare. M-am dat peste cap, si iata-ma noua. E ca si cand nu am consumat nimic. Probabil ca asta ma ajuta sa ma daruiesc total, extrem, si dincolo de granitele ratiunii, in fiecare relatie. Altfel nu s-ar putea. Daca bucatele din sufletul meu ar ramane suspendate in povestile trecute, pentru trairile prezentului ar ramane portii mai mici, si tot mai mici… E exact cum spune Zazie, in cantecul « Ça » Zazie l’Amour « ça » ne s’oublie pas, c’est fort encore… On oublie les adresses Comme les gens qui nous blessent On oublie sans cesse Les jours d’anniversaires et nos clefs, les repères, on les perd On oubliera les chaînes de nos vies qui se traînent On oublie quand même Mais il est une chose à laquelle nous resterons fidèle Les yeux, la voix, les mains, les mots d’amour ça reste là Le jour et l’heure, la peau, l’odeur, l’amour ça reste là C’est fort encore C’est mort d’accord Mais…

Mult timp, ani intregi, am detestat rusii, si tot ce venea de acolo.  In ochii si mintea mea de copil, comunismul venea de acolo, si judecam ca e un lucru rau. Singura, nu inspirata de ai mei. Ai mei nu aveau discutii din acestea de fata cu mine, si poate ca nu    aveau deloc. Nu stiu. Cert e ca eu, de capul meu, detestam tot ce era rusesc. Caci eram, atunci ca si acum, cu personalitate destul de determinata si distincta, ca sa pot decide ce e bine si ce e rau. Detestam pana la absurd, recunosc. Din cauza ca uram ce era rusesc, am o lacuna in cultura generala, caci nu am putut nici macar citi romane (desi saracii Tolstoi, Dostoievski, etc), nu aveau o vina in privinta comunismului. Si nu puteam citi romane pentru ca nu suportam numele rusesti din carti. Ok, cartea era tradusa in romana, dar cum Dumnezeu sa citesc Maria Vassilievna, Igor Ivanovici, si alte asemenea? Cred ca singura chestie ruseasca cu care am avut contact in acei ani a fost filmul « Gara pentru doi », care ii placea mult mamei, si da… cred ca atunci mi-a placut si mie. Nu stiu ce senzatie mi-ar mai trezi acum… probabil la fel, era ingrozitor de trist. Intre timp am citit si adorat Daniil Harms. Si Esenin. Si…. Tot din cauza sentimentelor mele neprielnice fata de rusi, de la vremea respectiva, atunci cand mama mi-a propus sa-mi cumpere o excursie prin BTT la Moscova, am refuzat fara sa ma gandesc. Desi era un super circuit, care, in afara de Moscova, trecea si prin unele republici ale URSS. Singura tara in care am acceptat atunci excursie prin BTT, (ca eram incapatanata, desi excesiv de cuminte) a fost Germania de Est, ceea ce m-a facut sa vad zidul in picioare, dar si castelul Sans Souci, si… lagarele de concentrare, una din cele mai crancene amintiri vizuale ale calatoriilor din viata mea. Ma rog, sa revin la rusi. Tot nu-mi plac in mod deosebit, dar am intelepciunea sa nu-i mai urasc in masa. Recunosc ca au unele merite, recunosc ca au unele orase extraordinare (toata lumea e unanima despre Sankt Petersburg), si chiar am ajuns sa-mi doresc sa merg acolo, candva. Uf, si ce suparata eram in  Franta, cand francezii imi spuneau, la inceputul anilor 90, cand ajunsesem acolo, ca nu sunt romanca, « am vazut noi la televizor, romanii sunt bruneti cu  ochii negri si pielea inchisa la culoare, tu sigur esti rusoaica« . Si o spuneau cu convingere. Mamaaaa, frate, pai asta mi se parea cea mai cea injurie 🙂  Adica eu, rusoaica?  EU? Chiar eu? Ba-mi mai ziceau si ca am defilat in fata monumentului lui Lenin, datorita mersului meu hotarat cu pasi apasati, ca un pas de defilare. Ba-mi mai ziceau si ca am lucrat sigur la KGB, pentru ca aveam memoria teribila a cifrelor (retineam imediat numerele de masina, numai o data sa le fi vazut, si apoi reperam masinile prin oras,  aveam un ochi intr-adevar de kaghebe :).   Uf, dar ce ma suparam atunci, la glumele astea 🙂 Memoria, deductia si ochiul mi-au ramas si…