absenta

Opt, cifra asta care suna asa plin, rotund, opt… Cifra asta care mi-a placut intotdeauna, in mod nedeclarat. Pana si asta-mi devine insuportabila. Opt saptamani. Seara implinirii celor opt saptamani m-a prins iar facand ciorba. Ma ferisem sa mai fac ciorba in zilele de luni. Nu in mod constient. Ma ferisem sa fac ciorba luni asa cum te feresti sa treci pe sub scara, sa versi sare, sa vezi pisica neagra. Ma ferisem ca din superstitie, desi nu-s deloc superstitioasa. Si mi-ar placea sa stiu sa spun un descantec [desi nu cred in descantece!] care sa faca sa dispara raul acesta, sa se termine zilele pe care le numar… Cum faci sa te trezesti atunci cand nu dormi? Ciorba celor opt saptamani a continut o doza egala de lacrimi ca cea a celor trei saptamani. Pariez ca daca as fi plans intr-o cana din aceea de masurat lapte, faina, zahar, lacrimile mele ar fi avut fix atatia mililitri ca si cele de lunea de acum mai bine de-o luna. N-am mai taiat legumele, am evitat de data asta. Am vrut sa mearga repede… sa treaca, sa se duca, sa fiarba! Am incercat sa nu stau seara acasa… desi fara niciun fel de chef, m-am fortat sa ies la niste cumparaturi, ceva mai devreme. Fara lista, caci oricum nu aveam stare. Nici de lista, nici de cumparaturi. Cateodata, lucrurile simple ale vietii devin atat de complicat de efectuat, ca niste sarcini grele, imposibile, infinit de grele de asumat. Pana si a pasi. A pune un picior in fata altuia e cateodata de o infinita dificultate. M-am tarat mental spre hipermarket, m-am miscat mecanic printre rafturi, am privit cu ochii goi lucrurile, am apucat cu mainile tremurande sticlele, cutiile care-mi trebuiau, am platit fara sa realizez, am ajuns la portbagaj, am pus ce cumparasem in masina… Am demarat. Am parcat acasa… Am urcat… Am evitat calculatorul. Acest prieten bun imi zambea had, vedeam fraze haotice ingramadindu-se pe ecran. M-am tinut departe de el, si am aterizat in bucatarie. Unde am inceput sa fac, masinal, o ciorba. Ciorba! Si atunci m-a lovit amintirea ciorbei de trei saptamani. Si atunci, din mine au inceput sa curga, nestavilite, toate lacrimile acestei pierderi, toate lacrimile acestei absente, toate lacrimile acestui gol din suflet. N-am constientizat niciodata, dar cifra opt imi era draga. Opt, acel opt care e un infinit ridicat spre cer! Dar… Doamne fereste ca acest opt sa devina infinit. Vreau ca numaratoarea sa se opreasca! Ajuta-ma, Doamne! Cum faci sa te trezesti cand nu dormi? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sapte ar fi, se spune, o cifra magica. Poate fi o cifra magica si atunci cand numara si exprima raul, durerea, absenta? Am inceput sa scriu, desi numaram minutele, orele, zilele, abia la implinirea a trei saptamani. Alta cifra vestita. Dar nu am inceput atunci tinand cont de reputatia acesteia. Am inceput sa scriu atunci, pentru ca atunci s-au dezlegat baierele comunicarii. Pentru ca pana atunci fusesem paralizata. Pentru ca pana atunci gestionasem cu greu, cu chiu cu vai, absentele. Toate acele seri imens de lungi, toate acele ore care treceau taraindu-se, toate minutele impregnate de absenta lui. In primele doua saptamani, am fost insotita cat s-a putut de mult. Nu am cautat in mod special asta, dar asa s-a intamplat. Si probabil a fost bine. Atunci, dupa primele doua saptamani, (in a treia zi de luni, prima fiind aceea), am facut ciorba, banal exercitiu, si am plans. In fine, scriam toate acestea ca sa argumentez ca nu avea legatura cu esenta asa-zis magica a cifrei 3, cu incarcatura ei. Acum, 7. Nu sunt neaparat patrunsa de acest sapte. Asa-zisa consistenta magica a cifrei, nu-s deloc convinsa ca modifica ceva. Cand e rau,  e rau. Si e rau. Pentru ca fara el, e intuneric. Pentru ca fara el, e frig. E retezare. E moarte. Simt in spate fiorii inghetati ai raului. Iar cifra 7 nu aranjeaza cu nimic lucrurile. Nu mi-e deloc bine. Mi-e rau. Cateodata doar rau, altadata rau-rau. 7, magica? Magie neagra poate… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am inceput aceasta zi, in care se implineste a sasea saptamana de la sfasiere, am inceput-o si am trait-o, intr-un mod … aproape anesteziat. In primul rand ca si-au facut aparitia niste neplaceri ale imediatului cotidian. In al doilea rand, ca acum cand scriu, sunt dupa 38 de ore de nesomn. E luni seara si sunt treaza de duminica de la pranz. Noaptea de duminica spre luni a fost noapte alba. Iar ziua de azi a fost plina de alergaturi. Acum sunt in picioare de 38 de ore. Poate ca asa a fost si intentia subconstienta. De a ma aduce in aceasta stare, anesteziata, cum spuneam, pentru a diminua ceea ce simt. Sa fiu in felul acesta, la capatul resurselor fizice, pentru a-mi micsora resursele de a suferi. Dar a fost neconstientizat, involuntar. Nu o alegere gandita, cantarita, voita. Ironia sortii face ca aseara am fost in una din zonele sensibile ale geografiei personale. Viata, cateodata, ne face glume din acestea… glume? Si poate tot ironia intamplarilor si a lucrurilor face ca ieri am ales din dulap tocmai acea pereche de pantaloni maron pe care ii purtam pe 17 decembrie. Nu i-am mai purtat de atunci. Nu ii evitasem, nu in mod voluntar. Dar am atat de multe haine, si-n plus am stat atat de mult inauntru iarna asta, incat… Pur si simplu, mainile mele nu s-au indreptat spre acel obiect vestimentar in tot timpul asta. Iar aseara, nu stiu cum, m-am trezit imbracata in ei… si culmea! Am stat toata noaptea in acelasi cartier… Dulapul meu contine toate senzatiile, toate trairile. Scriam acum cateva luni: « Cateodata, nu pot alege rochia verde, sau cea rosie, sau cea galbena, pentru ca… E ca si cand as duce pe cineva cu mine, ascuns in cusaturi, in captuseala, microscopica prezenta, dar infinit de pregnanta. » Si uite asa, n-am ales pantalonii maron toate lunile astea. Nu i-am evitat in mod constient, spre deosebire de itinerarii, pe care le ocoleam voluntar. Dar, cum nimic nu e intamplator in viata, m-am trezit aseara imbracata cu acei pantaloni. Acestea sunt lucruri exterioare. Intesate de sens, dar exterioare. In interior, sunt chircita. Iar faptul ca n-am dormit de 38 de ore ma face sa prefer descrierea lucrurilor exterioare. Numar in continuare minutele, orele, zilele. Mi-as dori sa nu mai numar. Mi-as dori sa nu fi avut punctul de plecare de la care numar… Mi-as dori sa ma trezesc. Asa anesteziata cum sunt, mi se pare ca dorm. Si ca sunt intr-un cosmar. Din care pot sa ies, daca deschid ochii. Un cosmar, care ma arde, ma doare, ma pustieste. Numar, si mi-as dori sa nu fi avut de ce sa numar. Cineva m-a intrebat acum 2 saptamani, cand se implineau patru: « Dar ce s-a intamplat acum 4 saptamani? Te-ai lasat de fumat? » Cat de superficiala privire! Superficiala in sensul de suprafata, de privire care ramane doar pe exteriorul lucrurilor si nu patrunde deloc sensul lor. Eh, m-am lasat de fumat de niste ani, si tocmai, m-am reapucat acum sase saptamani…Ma voi lasa iar. M-am lasat deja, de…

Minut pentru minut, ora pentru ora, zi pentru zi. Intamplarea (oare exista intamplari inocente, coincidente? -mi-e greu sa cred, viata mea contine prea multe si prea ciudate) a facut ca saptamana trecuta, cand se implineau patru saptamani, sa fiu exact in locul in care eram cand s-a intamplat (caci nu eram acasa). Si e ciudat ca eram tot acolo. Merg rar acolo. Foarte rar. Ei bine, uite asa s-a intamplat. Asa a fost sa fie. Cum spuneam, nu cred ca-s coincidente. Asa cum n-a fost o intamplare sa fiu atunci, acolo. Cred ca daca eram acasa, singura, imi pierdeam mintile, innebuneam de durere, ma « stricam de cap ». Insa, cu totul neprevazut si intamplator, am fost cu prietena mea. M-a tinut (psihic) de mana. Chiar si fara sa vorbim, si fara sa ii spun prea multe. Fara sa-i povestesc ce mi se intampla, ce traiam in acele momente, in biroul ei. Nu m-a lasat sa alunec in abis. In seara aceea, cand D m-a adus acasa, am coborat din masina mai mult moarta decat vie, adunata din franturi, cu sufletul bucati, si corpul fragmente. Ma gandeam cum sa pasesc de cand am coborat din masina pana la usa, fara sa ma dezintegrez. Ma simteam atat de putin unitara! Nu ma mai tinea nimic, nu ma mai mentinea nimic. Tot echilibrul meu, toata coeziunea mea interioara, toata armonia mea se dusese. Brusc, in prapastie, in abis. Cazuse, disparuse. M-am adunat incetisor, ca sa pasesc. Sa fac primul pas, pe trotuar, spre scara. Sa nu ma frang, sa nu ma imprastii, sa nu explodez. Nu ma intrebati cum am dormit. Nici cum am adormit. Nici cum m-am trezit. Nici cum am adormit dupa. A doua, a treia, a sasea, a opta, a 14a, a 20-a noapte. Nici cum am trait. Nici cum am mancat, nici cum am vorbit. Nici cum am ras, nici cum am privit in jur. Nu ma intrebati nici macar cum am plans. Nu ma intrebati nimic, e mai bine. Oricum, va anunt eu. Ei bine, acum o saptamana, la implinirea a 4 saptamani, culmea! eram din nou acolo. Simpla coincidenta (? hm)… Cu totul alte scopuri, cu totul alte circumstante. Cu totul alt deznodamant. Am revenit acasa, si am resimtit, coborand din masina, acelasi gol in suflet si in corp. Aceeasi imposibilitate de a ma misca, de a parcurge drumul pana la intrare, de a urca in casa. Aceeasi paralizare, acelasi influx de moarte care-mi invada venele. Nu am povestit asta saptamana trecuta, atunci cand am trait-o. Era prea dureros si prea proaspat. Exact ca si cu ciorba, exact asa, tot asa si la patru saptamani, nu am putut spune ce traiesc in acel moment. Exista acel decalaj, acea traire care ma impiedica sa spun ce simt pana nu se consuma, sau pana nu ma obisnuiesc cu ea… pana nu o imblanzesc. Pana nu mi-o insusesc si nu mi-o asum pe deplin, cu toate durerile sale… Cinci saptamani lungi ca cinci ani de absenta. Cinci saptamani dureroase ca cinci rani deschise. Cinci saptamani goale ca cinci celule de inchisoare. Cinci saptamani arzatoare. Cinci…