Sase si atat

Am inceput aceasta zi, in care se implineste a sasea saptamana de la sfasiere, am inceput-o si am trait-o, intr-un mod … aproape anesteziat.
In primul rand ca si-au facut aparitia niste neplaceri ale imediatului cotidian. In al doilea rand, ca acum cand scriu, sunt dupa 38 de ore de nesomn. E luni seara si sunt treaza de duminica de la pranz. Noaptea de duminica spre luni a fost noapte alba. Iar ziua de azi a fost plina de alergaturi. Acum sunt in picioare de 38 de ore. Poate ca asa a fost si intentia subconstienta. De a ma aduce in aceasta stare, anesteziata, cum spuneam, pentru a diminua ceea ce simt. Sa fiu in felul acesta, la capatul resurselor fizice, pentru a-mi micsora resursele de a suferi. Dar a fost neconstientizat, involuntar. Nu o alegere gandita, cantarita, voita.

Ironia sortii face ca aseara am fost in una din zonele sensibile ale geografiei personale. Viata, cateodata, ne face glume din acestea… glume? Si poate tot ironia intamplarilor si a lucrurilor face ca ieri am ales din dulap tocmai acea pereche de pantaloni maron pe care ii purtam pe 17 decembrie. Nu i-am mai purtat de atunci. Nu ii evitasem, nu in mod voluntar. Dar am atat de multe haine, si-n plus am stat atat de mult inauntru iarna asta, incat… Pur si simplu, mainile mele nu s-au indreptat spre acel obiect vestimentar in tot timpul asta. Iar aseara, nu stiu cum, m-am trezit imbracata in ei… si culmea! Am stat toata noaptea in acelasi cartier…
Dulapul meu contine toate senzatiile, toate trairile. Scriam acum cateva luni: “Cateodata, nu pot alege rochia verde, sau cea rosie, sau cea galbena, pentru ca… E ca si cand as duce pe cineva cu mine, ascuns in cusaturi, in captuseala, microscopica prezenta, dar infinit de pregnanta.”
Si uite asa, n-am ales pantalonii maron toate lunile astea. Nu i-am evitat in mod constient, spre deosebire de itinerarii, pe care le ocoleam voluntar.
Dar, cum nimic nu e intamplator in viata, m-am trezit aseara imbracata cu acei pantaloni.

Acestea sunt lucruri exterioare. Intesate de sens, dar exterioare. In interior, sunt chircita. Iar faptul ca n-am dormit de 38 de ore ma face sa prefer descrierea lucrurilor exterioare.
Numar in continuare minutele, orele, zilele. Mi-as dori sa nu mai numar. Mi-as dori sa nu fi avut punctul de plecare de la care numar… Mi-as dori sa ma trezesc. Asa anesteziata cum sunt, mi se pare ca dorm. Si ca sunt intr-un cosmar. Din care pot sa ies, daca deschid ochii. Un cosmar, care ma arde, ma doare, ma pustieste.

Numar, si mi-as dori sa nu fi avut de ce sa numar. Cineva m-a intrebat acum 2 saptamani, cand se implineau patru: “Dar ce s-a intamplat acum 4 saptamani? Te-ai lasat de fumat?” Cat de superficiala privire! Superficiala in sensul de suprafata, de privire care ramane doar pe exteriorul lucrurilor si nu patrunde deloc sensul lor. Eh, m-am lasat de fumat de niste ani, si tocmai, m-am reapucat acum sase saptamani…Ma voi lasa iar. M-am lasat deja, de fapt. Ca si cand ciorba aceasta ar fi fost doar o ciorba!

In plus, zilele acestea, intamplarile cu dublu, ba chiar triplu sens s-au inmultit in viata mea. Lucrurile par a avea sensuri multiple. Si nu par a veni spre mine degeaba.  Nu sunt inca, insa, destul de limpede, incat sa le deslusesc. Le voi gasi sensurile, stiu. Insa nu acum.
Acum, doar ma doare. Ma gandesc la primele doua saptamani… atunci eram atat de sfasiata, de ciobita, de dezintegrata, incat a trebuit sa stau cu oameni. Si e bine ca ei au aparut, au venit, au fost aici, in mod straniu. De cand am reusit totusi sa scriu: trei, patru, cinci, parca a fost mai bine.
Ma rog, nici eu nu cred ce spun… mai bine? Ce inseamna mai bine? Sigur nu ce simt acum… Atat:

 

And I’ve been waiting on my own/I’ve been waiting for too long/Not strong enough to be with you/And I’ve been making up my world/
I’ve been painting it with gold/Not strong enough to see you

p.s. Si-n plus, fata de durere, si de sfasiere, si de numaratul minutelor… m-au apucat si culpabilitatile fata de M.

Cinci saptamani

Minut pentru minut, ora pentru ora, zi pentru zi.

Intamplarea (oare exista intamplari inocente, coincidente? -mi-e greu sa cred, viata mea contine prea multe si prea ciudate) a facut ca saptamana trecuta, cand se implineau patru saptamani, sa fiu exact in locul in care eram cand s-a intamplat (caci nu eram acasa). Si e ciudat ca eram tot acolo. Merg rar acolo. Foarte rar. Ei bine, uite asa s-a intamplat. Asa a fost sa fie. Cum spuneam, nu cred ca-s coincidente. Asa cum n-a fost o intamplare sa fiu atunci, acolo. Cred ca daca eram acasa, singura, imi pierdeam mintile, innebuneam de durere, ma “stricam de cap”. Insa, cu totul neprevazut si intamplator, am fost cu prietena mea. M-a tinut (psihic) de mana. Chiar si fara sa vorbim, si fara sa ii spun prea multe. Fara sa-i povestesc ce mi se intampla, ce traiam in acele momente, in biroul ei. Nu m-a lasat sa alunec in abis.
In seara aceea, cand D m-a adus acasa, am coborat din masina mai mult moarta decat vie, adunata din franturi, cu sufletul bucati, si corpul fragmente. Ma gandeam cum sa pasesc de cand am coborat din masina pana la usa, fara sa ma dezintegrez. Ma simteam atat de putin unitara! Nu ma mai tinea nimic, nu ma mai mentinea nimic. Tot echilibrul meu, toata coeziunea mea interioara, toata armonia mea se dusese. Brusc, in prapastie, in abis. Cazuse, disparuse.
M-am adunat incetisor, ca sa pasesc. Sa fac primul pas, pe trotuar, spre scara. Sa nu ma frang, sa nu ma imprastii, sa nu explodez. Nu ma intrebati cum am dormit. Nici cum am adormit. Nici cum m-am trezit. Nici cum am adormit dupa. A doua, a treia, a sasea, a opta, a 14a, a 20-a noapte. Nici cum am trait. Nici cum am mancat, nici cum am vorbit. Nici cum am ras, nici cum am privit in jur. Nu ma intrebati nici macar cum am plans. Nu ma intrebati nimic, e mai bine. Oricum, va anunt eu.

Ei bine, acum o saptamana, la implinirea a 4 saptamani, culmea! eram din nou acolo. Simpla coincidenta (? hm)… Cu totul alte scopuri, cu totul alte circumstante. Cu totul alt deznodamant.
Am revenit acasa, si am resimtit, coborand din masina, acelasi gol in suflet si in corp. Aceeasi imposibilitate de a ma misca, de a parcurge drumul pana la intrare, de a urca in casa. Aceeasi paralizare, acelasi influx de moarte care-mi invada venele. Nu am povestit asta saptamana trecuta, atunci cand am trait-o. Era prea dureros si prea proaspat. Exact ca si cu ciorba, exact asa, tot asa si la patru saptamani, nu am putut spune ce traiesc in acel moment. Exista acel decalaj, acea traire care ma impiedica sa spun ce simt pana nu se consuma, sau pana nu ma obisnuiesc cu ea… pana nu o imblanzesc. Pana nu mi-o insusesc si nu mi-o asum pe deplin, cu toate durerile sale…

Cinci saptamani lungi ca cinci ani de absenta. Cinci saptamani dureroase ca cinci rani deschise. Cinci saptamani goale ca cinci celule de inchisoare. Cinci saptamani arzatoare. Cinci saptamani de vid. Cinci saptamani de moarte. Si totusi, arat vie. Desi in interior e moarte.

Cinci saptamani ca cele cinci degete ale unei maini. O mana intinsa.

Patru

Cand ai disparut, mi s-a oprit suflul. Cand ai disparut, mi s-a intunecat vederea. Cand ai disparut, s-a facut noapte. S-a facut iarna. S-a facut frig.
Cand ai disparut, m-am pustiit. Cand ai disparut, nu am mai vazut soarele.
Ma uit, orbete, spre cer, si nu mai vad lumina. Ma uit in stanga, in dreapta, imi pun mana la ochi si ma fortez sa privesc in fata. Te strig. Orbecaiesc. Doare.

Lacrimile nu spala nimic. Nu ajuta la nimic. Nu usureaza nimic.

Au fost langa mine. Ca sa ma insoteasca, sa ma duca spre mai incolo. M-au dus, ca pe un orb. M-am lasat purtata. Ba am fost abila, chiar. Se pare ca par puternica, senina. Se pare ca par plina de viata.  Plina de viata? Da, cum ziceam, nu e putin lucru sa pari plina de viata. Acea viata care te paraseste. Acea viata pe care trebuie sa o provoci ca sa o mai simti.

Si pe langa asta, toate durerile trecute par nimicuri. Tot ce ai traversat pare insignifiant. Tot ce ai simtit pare ridicol. Parca numai aceste lucruri exista. Parca numai lipsa aceasta care te pustieste conteaza. E ca o marcare cu fierul rosu pe suflet. Ca si cum ti s-ar fi smuls un organ vital. Ca si cum nu mai ai abilitatile de a gandi, de a te misca, de a trai.

Patru saptamani.