Ceva e innodat, ceva ce trage inapoi, ceva ce trebuie desfacut, rupt, taiat. Ca un nod gordian; dar unde e sabia ca sa-l pot reteza? Durerile prezente sunt mult mai teribile si crude decat durerile trecute. E ca un sfarsit de lume. Chiar daca avem constiinta ca am depasit in viata dureri mai mari, faptul ca durerile prezente ne ard acum face ridicola comparatia cu durerile stinse. Suntem extrem de subiectivi in durere, si nu-s sigura ca avem aceeasi putere de a judeca la fel fericirile. De cateva zile, poate chiar saptamani, simt un blocaj. La inceput am catalogat acest sentiment drept o simpla perioada de off, de inchidere in mine insami, cum mai traversez cateodata. Am asteptat, cuminte si rabdatoare, inseninarea. Ea nu mai vine. Cel mai rau este ca realizez ca am depasit dureri mai mari, ca am supravietuit unor probe mult mai serioase, mai zguduitoare, mai grave, mai puternice. Si totusi, acum ma doare ca si cand e prima durere din viata mea. Ma doare ca o sfasiere, ca o rupere, ca si cand pana acum nici nu am stiut ce inseamna raul. Ma dau doi pasi inapoi (caci intotdeauna imi pastrez structura logica si o doza de pragmatism amestecata cu umorul nelipsit- si-n negrul hau stiu sa fac haz de necaz), si ma uit cu atentie, ma studiez din exterior. Sunt tot eu, cum ma stiu, puternica, solida, nesupusa. Sunt eu, cea calita, trecuta prin foc si para. Sunt tot eu, peste o mie de vieti. Am depasit lucruri teribile, si le stiu. Ma mai lupt si acum cu lucruri dificile, si le stiu si pe acestea. Iar acum, durerea ar trebui sa fie direct proportionala cu… Si totusi, nu e.  Ma doare de parca sunt un nou nascut si e prima mea durere. Ma doare, de parca nu am mai infruntat niciodata asta. Ma doare si parca nu mai stiu sa respir. Ma deruteaza asta. Spiritul meu logic e luat prin surprindere, contrazis, luat in raspar. Nimic din certitudinile mele nu se mai verifica. Stiam ca ma regenerez in iubire, am constatat asta demult. De aceea ma investesc total, de aceea sunt ca neinceputa, de aceea imi dau sufletul pe tava. Pentru ca nu raman atarnata in iubirile trecute, si pentru ca ma regenerez complet. E ca si cand contorul e la zero. Si incep atunci sa traiesc. Acum stiu ca asa voi fi pana la sfarsitul vietii, si ca iubesc atat de intens de parca e prima, singura si ultima oara. Dar acum abia descopar ca ma regenerez pana si in durere. Pana si in capacitatea de a suferi. Ca si cand restul durerilor, prin faptul ca s-au dus, prin faptul ca le-am depasit, ca am incheiat socotelile cu ele, ar fi disparut complet de pe fata pamantului. Ca si cand n-ar fi existat niciodata. Ca si cand durerea asta e prima, imensa, sfasietoare. Unica. In plus, « legenda » spune ca din durere se nasc marile creatii. Chiar am un prieten bun, suflet de artist, care se mentine…

Un experiment interesant, din interior ca si din exterior, de scriitura la 4 maini. Povesti din doua puncte de vedere. Patrunderea in doua creiere, ale celor doua personaje. Priviri din doua unghiuri diferite. Prima nuvela, intitulata « Picioarele Adelaidei »,  aici. « Roland tocmai se pregatea sa ude floarea cand sunase mobilul. Era Adelaida, o tipa non-conformista, care nu se sfia niciodata sa spuna ce gandeste si ce vrea. Chiar la acea ora, 21,30 seara, in mijlocul saptamanii. O schimbare brusca de program i-ar fi convenit. In mod normal, ar fi adormit ca un gandac plictisit, dupa o scurta motaiala in fata televizorului. Asa, va merge intr-un bar, va bea ceva tare. Va privi, mai direct, mai cu coada ochiului, picioarele Adelaidei, o priveliste oricum mai frumoasa decat tot ce avea prin casa. […] _______________________ Adelaida inchise, plina de speranta. Astepta telefonul lui Roland, putin mai calma. Relele ganduri inca o bantuiau, dar abia astepta sa se vada cu Roland. Adelaida avea multi prieteni baieti, si, cel putin de cand era adulta, prefera compania baietilor decat pe cea a fetelor. Pe femei le considera superficiale, rele, invidioase. Nu prea se simtea de-a lor. Baietii erau altfel, mult mai directi. Insa, printre prietenii ei baieti, Roland se distingea. Era foarte flexibil mental. Adelaida putea vorbi aproape orice cu el, alaturi de el nu se simtea datoare sa para altceva decat este. Putea rade, sau putea plange, dupa imprejurare. Se simtea foarte bine cu el, pentru ca putea fi adevarata. Astepta soneria apelului lui Roland ca pe o eliberare. […] » Urmarea, aici. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Pot sa pretind ca am o veche si profunda experienta a internetului, din punct de vedere al comunicarii umane. Implinesc 11 ani anul acesta, (sa-mi traisca!) de cand folosesc o mesagerie instantanee (ICQ la inceput, ym apoi). Am fost fidela aceluiasi nume pe care mi l-am « ales » (intre ghilimele, caci nu mi l-am ales in sensul clasic al cuvantului), la vremea aceea. Insa, in listele mele (de ICQ intai si de ym apoi, n-au intrat decat oameni cunoscuti, si oameni triati. Oameni cu care consideram ca as avea ce sa discut, oameni cu care as iesi cu placere si la o cafea sau bere. Nu oameni la gramada, si in nici un caz necunoscuti, asta clar!) De aceea stau cu mesageria de la Facebook inchisa, de pilda, caci avand in lista si oameni pe care nu-i cunosc, (desi procentul este mic, principiile mele ramanand aceleasi), nu am chef si nevoie de conversatii cu necunoscuti. Pe principiul: timpul meu e prea pretios ca sa-l irosesc cu oricine, am selectat destul de mult si oamenii care ajungeau in mesageriile mele private, si asta inca de la inceputul inceputului, din zorile internetului. Aseara, vorbind cu un prieten bun, (exceptia care intareste regula!) mi-am precizat insa niste lucruri despre complicata comunicare online. Am gandit intotdeauna ca acest mod de comunicare are avantajele evidente ale rapiditatii, ale faptului ca e mai putin invaziv decat un telefon. Dar dezavantajele sunt si ele notabile: comunicarea online suprima partea imensa de comunicare non-verbala care este continuta intr-o comunicare clasica, face to face. Pe de alta parte, comunicarea online este stangace, hasurata, fractionata in formatiuni de cateva cuvinte, separate cu un enter. Nu scriem de obicei fraze lungi, nu ne luam timpul de a formula intreaga idee, o sectionam in parti mai mici, chestie care strica mult din coerenta, lasa loc la interpretari. La mine, in cazul meu precis, e oarecum mai bine, deoarece vorbind doar cu oameni pe care ii cunosc si care ma cunosc, incape mai putina neintelegere, proasta interpretare (desi se intampla si asta, desigur, intr-un procent mai mic). Si mai sunt si acele emoticoane. Presupun ca au fost inventate pentru a suplini (pe cat de bine se poate), partea de comunicare non-verbala pe care o contine comunicarea fata in fata. Fiecare din ele exprima stari, actiuni, senzatii. Sunt bune, sunt si rele… Bune pentru ca poti zambi, cand ai zambi in real, poti rade sau te poti incrunta atunci cand ai face-o in real. Poti strange pe cineva in brate (macar virtual), atunci cand ai face-o in viata reala. Poti pupa pe cineva, si asa mai departe. Ei bine, eu inteleg sa le folosesc la propriu. Asa consider ca e cel mai onest. Adica nu zambesc niciodata decat atunci cand as zambi in real. Nu ma incrunt niciodata decat atunci cand m-as incrunta in viata. Nu rad si nu plang decat atunci cand as face la fel. Nu strang in brate decat atunci cand, daca omul ar fi langa mine, as avea o pornire de…

Un comentariu care mi-a fost adresat  zilele trecute m-a facut sa-mi pun sincer intrebarea: oare suntem cine credem si stim ca suntem sau suntem cum ne vad ceilalti? Suntem ceea ce credem despre noi sau suntem cumva asa cum ne definesc ei, cei din jur? Care e adevarul asupra personalitatii mele? Sunt eu, asa cum ma cred si cred ca ma stiu, sau sunt de fapt imaginea mea in fata altora? Atunci cand aceste doua imagini sunt alaturate si destul de asemanatoare, diferind doar prin lejere scrijelituri, prin creionari mai mult sau mai putin miscate, mai mult sau mai putin apasate, nu e o problema. Insa atunci cand imaginile sunt diametral opuse, cand una din ele este perfectul negativ al celeilalte, ce suntem de fapt? Sigur, poti fi tentat, intr-o rabufnire de vanitate si de amor propriu, sa afirmi sus si tare ca te cunosti mai bine decat oricine, si intr-o anumita masura este adevarat, avand asupra ta insuti unghiurile de viziune cele mai potrivite. Insa cei din exterior traiesc si interactioneaza cu cel pe care cred ei ca-l cunosc, nu cu cel care stii tu ca esti. Persoanele din jur ne trateaza potrivit lucrurilor pe care le inteleg si cred ca le stiu, despre noi. Nu ne pot trata asa cum credem noi ca suntem, decat daca ce credem noi despre noi este impartasit si de ei, macar intr-o masura preponderenta. Cateodata, descoperirea diferentelor dintre imaginile unei persoane (cea interioara si cele exterioare), reglarea acestora prin suprapunere si oscilari repetate, inverseaza polaritati, bulverseaza lumi, darama statui, subrezeste sisteme de valori instituite pe credinte despre ceilalti. Fragmentul de comentariu care m-a facut sa reflectez la aceste lucruri este urmatorul, al unui prieten, adresat mie: « WHAAAAAAT?!?!?!?!? Pai ma faci sa ma simt ca lovit cu scandura peste fata in timp ce mergeam linistit pe strada! Stii ideea ca, ceva ce a spus un om intr-o doara, intr-un grup anume, intr-un context anume, poate sa fie luat de bun de altul si sa-si croiasca un drum in viata pe ideea aia, luata din zbor? […] si tu ne-ai lasat acolo intr-un tarziu, zicand ca pleci pentru ca « mai bine sa dorm acum, decat sa regret mai tarziu ». Ma rog, citez din memorie, nu este mot-a-mot. Si in fiecare noapte in care ma culcam mai tarziu decat trebuie (si au fost muuuulte) imi rasuna in cap ideea asta, ca in loc sa dorm cat sunt tanar, stau aiurea si o sa ma ofilesc inainte de vreme. Credeam ca stii tu ce stii… Ma rog, nu ca ai fi un mare guru al somnului (nu ma intelege gresit, stiu ca suna cam aiurea), dar macar pareai autoarea unei lucrari de genul « cum sa dormim sanatos – ghid practic in sapte pasi ». Ma rog, parea aiurea sa te intreb trosc deodata« auzi, tu cum dormi? cam pe la ce ore te culci in timul saptamanii? dar in wknd? » ca paream un stalker dintr-un thriller de groaza gen psycho 3. Iar acum imi dai peste cap sistemul de valori! Bai si…