Fara vulgaritati

Nu vorbesc vulgar, si nu imi place sa folosesc cuvinte din sfera aceea. Vin dintr-o casa/familie unde a spune “dracu” sau “misto” era considerat foarte urat, deci altceva nici atat. Si nu, nu e ipocrizie, tot restul este in coerenta cu acest lucru.
Cei care ma cunosc stiu ca nici suparata, nici obosita, nici nervoasa, nu numai ca nu stiu sa injur, dar nici nu stiu sa rostesc vreun cuvant mai “colorat.” Nu, nu ma ofilesc daca aud vreunul, dar in regula generala prietenii mei apropiati si cercul meu de cunostinte nu folosesc vulgaritati decat foarte rar, in momente extreme, nu ca o norma. Nu sunt ipocrita, cum am spus mai sus nu mor daca aud nu stiu ce, dar prefer sa nu folosesc si sa nu aud la ordinea zilei vulgaritati. Simt ca am suficient de multe cuvinte ca sa imi pot exprima orice traire si orice sentiment fara a ajunge la o vulgaritate. De altfel, ador cuvintele si ma joc cu ele, folosesc mereu extrem de multe cuvinte care nu sunt in fondul comun al limbii.
Nu mi se pare deloc sexy sau de bonton sa vorbesc presarand vulgaritati. Am avut parte de parteneri suficient de maturi (chiar si cei foarte tineri) incat sa nu ii excite asta (*doar asta) ; am avut cu ce (*altceva) sa-i provoc.
Nici macar in adolescenta n-am avut tentatia sa vorbesc asa, nici macar din bravada, asa cum n-am avut tentatia sa fumez. Pur si simplu. Si nu ca ma abtin, asa sunt eu, asa imi vine mie, asa imi este constructia.
Nu judec pe nimeni care face alte alegeri decat mine. Nu stramb din nas si nu fac pe pretioasa. Fiecare sa faca exact cum ii place si cum simte, e o lume libera, si frumusetea consta in diversitate. Spun doar ca eu nu simt, cine ma cunoaste stie sigur cum vorbesc 🙂 Nu-s constipata, asa sunt eu, si nici macar nu mi-ar sta bine altfel. Ar suna fals si total nefiresc. Asa cum ar fi daca as manca acasa mereu cu mainile, iar in public m-as chinui sa mananc cu tacamuri. Nu ar fi natural, ci, dimpotriva, caraghios. Asa si cu limbajul, mie nu mi-ar sta bine sa rostesc asa ceva, as fi ridicola.
Singurul lucru la care as avea pretentia, este ca daca eu nu folosesc un anumit gen de limbaj, nimeni sa nu-l foloseasca in mod gratuit cand mi se adreseaza.

Cate eternitati vor mai trebui sa treaca?

ma intreb cate mii de ani vor mai trebui sa treaca incat sa ma uit la mesajele de la tine si sa nu ma apuce instantaneu plansul.
nu stiu ce am cautat in noaptea asta alba sa recitesc dialogurile, si am plans instantaneu, fara sa imi doresc sa plang.
Mi-e extrem de dor sa te “aud”

“Abisul care esti”

Ceva retoric, sa spun asa. Am in lista de fb si in viata multi oameni, amici, cunostinte. De departe (de foarte departe) esti cea mai interesanta, profundă, aparte.
Nu prea sunt omul vorbelor mari deci ia-o ca realitate absoluta.
Noapte linistită si un an bun.
P.S. dacă eram bărbat făceam tot ce puteam sa ma arunc in abisul care esti.

:* te imbratisez, m-ai facut sa lacrimez (pot sa fac asta, sunt singura acasa, nu-s indecenta)
suna extraordinar.

Asta pentru că esti extraordinara. Chiar asa consider.
Cat despre lacrimat..de cate ori am lacrimat la textele tale 🙂
Te îmbrățișez si eu si sper ca intr-o buna zi vei face ca ceea ce este in tine sa ajunga la multi oameni. Ar fi pacat sa nu se stie ca, undeva, cândva, cineva ca tine a existat cu adevărat.

Primesc cuvinte ca acestea de la oameni care nu imi datoreaza nimic, care nu doresc sa imi intre sub piele, mai mult, care traiesc la mii de kilometri si a caror viata nu se va intersecta, cel mai probabil, niciodata cu a mea. Oameni care au vietile lor bine inchegate acolo. Si care nu au neaparat mereu aceleasi optiuni ca ale mele…
Iar eu continui sa ma irosesc si sa ma pierd in futilitati in loc sa fac ceea ce stiu cel mai bine, ceea ce simt cel mai bine, adica sa scriu.
Anul acesta trebuie sa ma adun sa fac asta. Nu o carte, ci doua. Nu in romana, ci asa cum am spus,  in franceza.

O sa fie un an bun, simt. De fapt trebuie. 2016 a fost anul pierderilor. Atat materiale cat si nemateriale.
Insa am inceput 2017 cu oameni care au revenit in viata mea. Cu placerea imensa ca un personaj al povestilor mele s-a recunoscut si a dorit sa stie si continuarea….
Unul din cele mai frumoase lucruri care se pot petrece: sa scrii o frântură de poveste total anonimizata și să te trezești cu protagonistul poveștii că se recunoaște și îți scrie: “și continuarea unde e?” Om cu care nu ai mai vorbit de secole si un sfert. Esti la volan, si scrii complicat, doar la semafoare. (la cele rosii) Reusesti sa i-o dai (continuarea povestii in care este personaj principal, pentru ca bineinteles ca o ai deja scrisa), cu inima cât un purice de teama, și zice ca adora. Întrebi, nevenindu-ți să crezi: “sigur? Corespunde cu realitatea? Și mai ales corespunde cu amintirile tale?” (căci știi și tu cât de subiective și personal interpretate sunt amintirile…)
Și afli ca da… Și da. Și foarte.
Dumnezeule, au trecut 14 ani, dar se pare ca emoțiile nu se prescriu. Și mai pare că știu să le transcriu 🙂
“Când te iubește cineva care scrie, ești nemuritor”