Cui nu trebuie

nu stiu cine imi va mai da vreodata inapoi toate lacrimile astea care curg fara macar sa usureze sau sa stearga nimic.

Si imi rasuna ades in cap cuvintele tale. Implacabil, inexplicabil, aleator.
“Imi trezesti instincte animalice, ma gandesc la tine si-mi vine sa urlu la luna”, ai spus tu. Am zambit si am spus ca e bine. “Nu e bine, caci trezesti cui nu trebuie.” N-am aflat ce inseamna “cui nu trebuie” in ce te privea, si nici nu cred in asta.
Si in continuare, am nesabuinta sa cred ca “cui nu trebuie”, nu are legatura cu tine, in ciuda lucrurilor pe care le afirmai. Am cutezanta sa te contrazic. Mi se intampla rar sa nu te aprob, asta e una din datile cand imi permite sa am parerea mea.
Dar “cui nu trebuie” s-a declinat in tot felul de feluri in lunile astea lungi. In filme facute in capul te miri cui, filme cu mine, care ma trezeam agresata de povestirea acestor erotisme nedorite, pana si aseara, trei apeluri voce, trei apeluri video, un sms. Ma simt ca blestemata. Poate ca m-ai blestemat. Cine stie…
Sa ma placa si sa ma “viseze” tot felul de ‘cine nu trebuie”, iar eu sa te caut mereu pe tine. Nu ca ar conta vicisitudinile de parcurs, doar ca uneori este tare dureros. Si uneori dorul  de tine devine atat de crunt incat este aproape violent fizic, pana la lacrimi, care, cum ziceam, nici ele nu usureaza nimic. Macar de-ar sterge ceva, macar de-ar curata… Nu. Dimpotriva. Sunt mai trista, si mai plina de ofuri…
Am ajuns sa imi doresc sa n-am timp sa ma gandesc, sa n-am timp sa iti scriu, sa cad in somn fara sa inteleg pe unde am mers in ziua aceea si nici unde voi merge maine. Desi iti scriu invariabil in cap, ma gandesc mereu la tine, iti privesc mereu ferestrele.
Dar cumva imi doresc sa uit, sau sa ma trezesc maine fara sa imi rasune in cap propunerile “cui nu trebuie” carora le trezesc, absolut involuntar, tot felul de pofte. Si carora, in afara de a le pune pofta in cui…
Si dorul de tine ma seaca.
Intre timp par senina si vesela, si merg spre ziua de maine. Dar cui ii trebuie? Aparent, doar cui nu trebuie.

Acasa

Locuiesc intr-o casuta bulgareasca pe malul marii, traditionala, in inima orasului vechi, partea care imi place cel mai mult din locul acesta. Ma trezesc si adorm in zgomotul mării. Strazile sunt pietruite, in panta, care mai de care mai abrupte, toate inguste. Casele sunt cu etaj, de lemn, cu balcoane si terase generoase. Toate curtile au flori, si mereu ii vezi pe proprietari ingrijindu-le. Aproape toti au pisici.
Doamna care tine pensiunea din casuta traditionala nu vorbeste engleza aproape deloc, e prima data cand simt ca e nevoie sa invat ceva bulgara. Cand am ajuns, joi, m-a intrebat daca am venit cu autocarul. Am zambit si am spus: nu, cu masina. M-a privit cam straniu, cred ca i se pare departe locul de unde vin, si neobisnuit sa calatoresc singura. (oricum, autocare nici nu sunt, ea nu stie, eu stiu ) Apoi a intrebat unde am parcat. In capatul peninsulei, am incercat sa ii spun. A zis sa aduc masina incoace, langa casa (desi, repet, strazile sunt extrem de stramte si in panta). Am adus-o, am lipit-o de casa, s-a dus sa vorbeasca si cu vecinii ca las masina acolo (ei trebuie sa iasa pe langa mine si locul e ingust). A doua zi dimineata,  ma astepta cu un bilet scris in romana, cum ca primarul a dat nu stiu ce hotarare sa nu mai parcam nu stiu cum Saraca, cum a cautat ea pe Google translate si s-a apucat sa ortografieze in romana. Am mutat masina, zambind, si fara sa discut.
Seara a urcat la mine cu ziarul in mana, sa-mi arate ca scrie ca primarul a dat asa hotarare. Asa era. Intre 2 si 10 iunie, este o hotarare temporara. M-a induiosat. Voia sa fie sigura ca o cred.
Si m-am induiosat si ca intr-un oras asa mic, inca au ziare pe hartie
Am descoperit locul acesta in mai 2013, am revenit de zeci de ori intre timp. Este o oaza de liniste si normalitate si nu o voi parasi niciodata.
Ma intreba cineva daca este mai frumos decat sudul Frantei. Nu, nu este mai frumos decât sudul Frantei, este foarte frumos intr-un fel diferit, și mai ales, are încă lucruri pe care sudul Frantei nu le va mai avea niciodata.
Nici sudul Franței și nici lumea “civilizata”, globalizata, din pacate. Lumea cimentata, locurile cu mult beton si sticla.
#deceiubescsudulBulgariei