curaj

In ultimele zile mi s-au spus cateva lucruri… pe care le consider cele mai frumoase complimente.  Unul e: « te stimez enorm pentru curajul de a te arata asa cum esti« , celalalt « Imi place stilul tau independent si direct« . Si am realizat ca nu e prima oara cand mi se spune asta. Mi se spune ca ma arat asa cum sunt, ca e un curaj de a face asta. Pentru mine sunt complimente pentru ca e una din valorile mele cele mai importante. Adevarul, autenticitatea. Si mi s-a tot spus asta de-a lungul vietii, poate ca si mai mult acum, in ultimul timp… « Reiterez ca esti curajoasa, pentru ca a scrie si a impartasi asta tine de intimitate, si prin tranzitivitate, rezulta ca impartasesti intim trairile. » Am auzit asta de la oameni complet diferiti, multi, femei ca si barbati, cu varste diverse, trecut diferit, trairi diferite, experiente de viata diferite. Eu am avut asta in mine de la inceput. Asa sunt eu construita. Poate ca e ceea ce numea mama, in copilaria mea « extremism ». Latura aceasta de autenticitate, de independenta cu orice pret, de ne-aliniere. Oh, nu-s anarhista. Ma « incolonez » si eu. Dar trebuie sa cred cu adevarat ca sa adopt o cale, o idee, un crez. Dar ce nu inteleg e… cum adica, ceilalti, majoritatea, nu traiesc asa? Nu-s autentici? Si cum traiesc? Disimuleaza tot? Ascund trairi, ascund esenta lor ca oameni? Isi invaluiesc in sute de draperii opace sufletul si ceea ce sunt? De ce? Cum? La ce foloseste? Si interactioneza cu ceilalti prin intermediul unei personalitati disimulate, false, create din bucati de personaje inexistente? Si ce relatie interumana autentica poate iesi intre doua personaje disimulandu-si trairile si esenta umana? Retorice intrebari, evident… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Acum cateva zile, cineva a considerat ca am curaj pentru o actiune care mie mi se pare ceva obisnuit. Sigur, a mi se spune ca am curaj, e pozitiv. Dar sunt prea cinstita ca sa accept laude pe care nu consider ca le merit in acel moment. Si am un prea inalt respect pentru niste concepte, printre care si cel de curaj, ca sa pot sa asimilez orice actiune sau gest cu un curaj. Nu-mi place sa se demonetizeze cuvintele pe care le folosim. Imi place sa cantarim lucrurile pe care le spunem, si sa nu folosim concepte prea importante, cuvinte prea sforaitoare, neadaptate situatiei. Sigur, nu neg. Am curaj. Am avut curaj si voi mai avea. Stiu, da, sunt o persoana curajoasa. Dar m-a infuriat momentul si motivul pentru care mi s-a spus asta. Unii au incercat sa ma tempereze, spunand ca depinde din ce unghi te plasezi. Intr-o anumita masura, e adevarat. Poate ca mie-mi poate parea curajos ceva ce face altcineva, caruia acest lucru i se pare banal. Sau ca poate ce fac eu ca pe ceva obisnuit, pare un curaj. Dar nu stiu, totusi, cuvantul « curaj »… Cred, intr-adevar, ca acest cuvant este un cuvant care e prea important si pentru care am un respect prea mare ca sa-l vad folosit asa, fara noima. Curaj este cand dacii s-au batut cu romanii. Curaj este, ca sa aduc asta in zilele noastre si sa ma raportez personal, atunci cand am daramat ce construisem 10 ani ca sa revin aici. Curaj este ca am trecut peste acele imprejurari negre, peste cele doua nenorociri. Curaj e ca am depasit anul 2000, de pilda. Si ca traiesc. Sau curaj e ca am mers in desert, unde am dormit printre scorpioni si nu m-am spalat. Sau curaj este ca am venit la varsta frageda (20 si un pic de ani, 3000 de km singura prin toata Europa). Sau curaj este calatoria mea nebuneasca la New York. Sau curaj e toata atitudinea mea, decalata fata de generatia mea din tara asta…. Dar nu banalitatea de a spune lucrurilor pe nume 🙂 Acela nu e curaj, e bun simt. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It