constiinta

 Stiu ca sunt valoroasa, stiu ca sunt inteligenta, stiu ca pot sa fac lucruri, ca sunt puternica, ca sunt… Dar de fapt nu mai stiu lucrurile astea. Am doar constiinta unei forte resimtite in trecut, a unei puteri de atunci, a unei valori stiute atunci. Am primit ieri o confirmare a faptului ca sunt bine profesional, (« scrii frumos, fara clisee, uman« , aici vorbind de o scriitura cat se poate de serioasa si profesionala si nicidecum de locul asta, in care-mi dezvalui sufletul, sau de scrisori personale…). M-a umplut de bucurie auzul acestui lucru, am zambit increzatoare, si totusi, instantaneu, in minutul de dupa, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Pentru ca am realizat ca nu mai stiu lucrurile astea, si ca depind de auzul lor, ca sa merg mai departe, spre ziua de maine. Ultimele luni m-au erodat cumplit. A fost un tavalug al lucrurilor pravalit peste mine. Vreau sa redevin eu insami. Sa rasune casa de rasetele mele. Sa imi deschid ochii dimineata cu o privire senina. Sa pasesc hotarata spre mai departe. In ultimele luni ma simt exact ca un hamster intr-un butoias. Pedalez fara iesire, si aproape in gol. Ma doare. Mi-e dor de mine, cea care ma stiu. Cea solara, cea puternica, cea vesela. Nici n-am mai scris. Nu m-am simtit capabila. Blocaj. Pentru ca scrisul e o deschidere spre exterior. Acum, ma simt chircita. Ma simt in butoias. Ma bucur totusi ca cineva reuseste sa-mi provoace zambetul, chiar rasul… E un pas spre mai bine. O sa redevin eu. Daca ma asteptati… Revin! p.s. 1. Prin aceasta postare nu caut sa provoc complimente. Stiu, sunt un om bun si in regula. E descrierea starii in care ma simt acum. Fereastra spre interioare. 2. Nu cred ca spunand asta sunt mai putin puternica. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ieri, un incident minor m-a facut sa reflectez la dilema: e bine ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, sau e bine atitudinea « intoarce si celalalt obraz? » Incidentul a fost minor, dar enervant. Mi-am gasit masina zgariata cu cuiul din fata pana in spate. Minor pentru ca nu e decat o bucata de tabla, si am trecut eu peste chestii mai grele (furtul unei alte masini — la care am gandit ca e doar o bucata de tabla, si cum am facut-o, o voi mai face si pe alta– neimportant). Incidentul acesta, insa, dincolo de dezagrementul in sine si de a reflecta gradul de civilizatie al celui care face gestul acesta, mi-a provocat, prin discutii cu cei din jurul meu, si prin diversele lor reactii, intrebarea: trebuie sa aplicam legea talionului, sau sa fim jertfitul pe altarul evolutiei societatii? (sau cel putin pe altarul unei sperante). Geniala a fost reactia unui fost coleg, jurnalist, care a spus: « Ar fi interesant un interviu pe bune cu ala: cum ai luat decizia sa zgarii masina, cand a fost satisfactia maxima – inainte, in timpul, dupa, ce efecte a avut actiunea asupra psihicului, digestiei, somnului, vei mai zgaria si alte masini, cand, in ce conditii… » Da, sunt niste intrebari valabile. Cand anume ai simtit ca iti e bine, facand asta. Si ce fel de bine… Cu ce te-a ajutat. Cum te simti mai evoluat, ca individ, pentru ca ai facut asta. Altii m-au sfatuit sa fac la fel. Adica sa-i zgarii si eu lui masina. Imediat, sau peste cateva luni (spuneau altii mai perversi). Adica, pe scurt, sa aplic legea talionului. Nu cred ca e in regula. Nu numai ca nu ma vad facand asta, in nici o conditie. Mai mult de atat, in plus, daca si eu fac la fel, cum devenim mai buni, noi, ca societate? Stiu, unii din voi zambiti deja. Ma considerati prostuta, sau idealista, sau nerealista, sau cine mai stie cum. Poate aveti dreptate, insa nu cred. Eu cred ca eu am dreptate. Eu ce fac pentru imbunatatirea acestei lumi, de care sunt nemultumita, care ma revolta si de care ma plang? Cum o sa se schimbe societatea daca ne replicam unul altuia asa? Daca mie imi da in cap, iar eu ma simt indreptatita sa-i dau in cap? Sigur, eu nu mai apuc schimbarea lucrurilor, imbunatatirea societatii, clar. Dar macar sa pun umarul la schimbare, daca tot consider ca suntem inapoiati ca societate. Eu asta cred ca inseamna sa fiu coerenta. Nu ma pot plange de comportamentele acestea (sau altele) si sa ridic mana sa fac la fel. Chiar daca doare si e nedrept. Chiar daca pe moment nu rezolv nimic. Chiar asa gandesc, in adanc, si asa am gandit toata viata, indiferent in ce fel de tara sau in ce fel de grupuri sociale am vietuit. Si cred ca trebuie sa fim mai multi care sa gandim asa. Stiu, cum vorbeam ieri, « revolutiile » (e un cuvant mare in contextul asta si nu am pretentia ca fac eu o revolutie, dar macar particip un pic, pe bucatica mea de teren de actiune, la…