perfecte

Asta seara mi-a fost rau. Foarte rau, asa cum mie nu mi-e niciodata. Stiu, sunt lejer inconstienta, nu am medic de familie, si n-am avut niciodata, de cand m-am intors in Romania. Adica 10 ani, nu oricum. Pentru ca sunt sanatoasa tun. Asta e adevarul. N-am nevoie de medic, si Doamne fereste sa am nevoie 🙂 Dincolo de raul de asta seara, care semana cu un deochi (desi eu nu cred in prostiile astea), sunt un pic high. Nu, nu fumez. Nu, nu iau pastile. N-am avut tendinte niciodata. E bazat strict pe simtiri. Sunt tulburata. Traiesc niste momente un pic…. cel putin inaltatoare, spre… Am spus: confuzia sentimentelor e mai rea decat deriva continentelor. Nu, nu e vorba de  mine. Eu sunt parte din poveste, insa nu-s eu cea confuzata… Nici derivata, nici derutata.  Culmea, nu. Nu-s eu, de data asta, desi simt tulburarea. Eu doar traiesc betia. Cred ca de asta mi-a fost si rau. Ca o avalansa, ca  un vartej. Ca o cascada, de fapt. Parca si puterile mele sunt inzecite. Parca si farmecul meu (verbal, cel putin) e inzecit. Si totusi, corpul, atat de uman, de slab, isi cere drepturile, se face auzit. De aceea mi-a fost rau, dar nu conteaza, trecem peste asta. Ce traiesc, mi se pare, intr-un fel, un remake din Luceafarul. Pe care am pretentia ca trebuie sa il rescriu.Sa nu se mai termine trist. Am, in preajma mea, pe cineva, cald, ok, sigur,  care incearca sa ma ajute, ma place, e aici. Mi-a semnalat foarte uman lucrurile astea. Si totusi, eu nu pot, eu nu vreau. El e Catalin. Eu nu vreau Catalin,cu tot respectul pentru sentimentele sale, pentru disponibilitatea sa. Optiunea mea primordiala (si la drept vorbind, unica), este EL, luceafarul. Nemuritor si rece. Dar atat de stralucitor. Stralucirea lui ma face si pe mine sa lucesc, chiar daca sunt stravezie de oboseala si de surescitare. Stralucirea lui ma incita, ma excita. Stralucirea lui ma stimuleaza intelectual. Ma ridica in ceruri. Si raman acolo. Inalt, adanc, intens. Catalin e aici, aproape, pe undeva, lumesc. Ar fi suficient doar sa intind mana si sa spun « Vino », si el sa fie langa mine. E un om in regula, il respect si e ok, dar timpul meu e al altcuiva, inima mea e a altcuiva. Eu vreau sa rescriu Luceafarul. Sa nu se termine trist. Dar nici cu Catalin nu pot. Sincer, nu pot sa-l aleg niciodata pe Catalin, chiar daca ar fi solutia comoda, solutia la indemana, solutia de bun simt, Catalin, cel care mi-ar fi « usor ». Catalin, pe care il pot, poate, chiar tari la altar, daca as avea pasiuni din astea, perverse. Omul care e aici si ma vrea, si ma asteapta. Insa eu…. ehe, eu…. Eu sunt indragostita de un nemuritor si rece. Acest nemuritor si rece imi e un partener absolut inegalabil de discutii, cu care ma completez mental. Si am pretentia, ambitia, nebunia, sa cred ca il pot face altfel decat nemuritor si rece. Nu l-am luat in…

Om bun, ramas fara grai din cauza unei emotii puternice, cumpar cuvinte. Sa nu fie nici prea lungi, nici prea scurte. Sa nu fie, insa, obisnuite. Sa fie din afara fondului comun de cuvinte al limbii. Sa poata fi folosite si dimineata si seara, la rasarit ca si la apus, dar si in toiul noptii. Sa fie destule cat sa le pot amesteca si recombina in asa fel incat sa iasa prin ele tot suvoiul de senzatii puternice, fara a fi diminuate starile sufletesti. Sa pot sa le folosesc pe acestea ca pe cele care au fugit, pentru a exprima exact lucrurile, asa cum le traiesc. Sa fie cuvinte prietenoase, adanci, cuvinte de dragoste, cuvinte de fericire, sa poata sa oglindeasca sufletul meu si sentimentele. As avea nevoie de o cantitate suficienta, cat sa fiu la adapostul unei rupturi de stoc ulterioare. Nu vreau sa mai raman fara cuvinte. Am nevoie de cuvinte. Pentru el, pentru ceilalti oameni din jur, pentru mine. Sa le pot ciopli in piatra, daca vreau, ca sa dainuie etern. Sa le pot scrie pe plaja, pe nisip, ca sa fie sterse de urmatorul val. Sa le pot scrie pe hartie ca sa i le trimit lui, omului drag. Sa le pot rosti la telefon sau la urechea lui, incalzindu-i lobul cu rasuflarea mea… Sa le visez, sau sa le ingan. Sa le spun raspicat, sau sa le soptesc. Sa ma descrie, asa cum sunt, sa descrie ceea ce vad, ce aud, si mai ales sa descrie ceea ce simt. Sa fie ale mele, ca sa le pot darui celorlalti. Vreau cuvinte: sa le soptesc, sa le cant, sa le impletesc in versuri, sa le recombin… Sa i le daruiesc lui pe toate, si sa mi se intoarca inapoi ecourile lor. Si eu sa le folosesc din nou, ca prima data, neincepute, neintinate, sincere. Si sa i le mai spun inca o data, inca si inca o data, pana la sfarsitul lumii, si chiar dupa acesta, ca un etern inceput a ceva ce nu are sfarsit. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sunt o persoana norocoasa. Dincolo de faptul ca am avut si am o viata frumoasa, neobisnuita, cu multe lucruri deosebite, am avut noroc ca traseul meu sa intersecteze oameni deosebiti, geniali, inteligenti, formatori de opinii, de drumuri, oameni care conteaza. Intr-un fel sau altul, ne-am apropiat. Contez pentru ei, si nu ma lasa, nici in momente grele. Apar, ca niste ingeri pazitori, mereu, deasupra umerilor, capului meu. Aceasta postare era destinata sa constituie un multumesc enorm prietenului meu, RI, care ma sustine mereu. Nu spunandu-mi declarativ  « sunt prietenul tau« , « te iubesc« , si nici macar « sunt aici« . Si totusi, prin comportamentul sau, zilnic, simt ca e aici. Fapte, nu vorbe. Adevar, nu declamatii. Multumesc, R. Datorita tie, am azi un nou suflu. Mi l-ai dat asa, in felul tau, nu teatral, nici declarativ. In felul tau, sobru, cu atitudinea aproape de a purta o simpla discutie anodina. Multumesc. Tu esti prietenul meu. Unul dintre adevarati. Veritabil. Si nu pentru ca-mi marturisesti ceva 🙂 Fapte. Nu vorbe. Fapte. Sentimente nu denumite, ci in actiune. Mi-e bine asa. Nici n-am nevoie sa aud declamatii, declaratii, emfaze. Desi teatrul ti-e atat de aproape 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It