ou sont les neiges d’antan

Ieri m-am intalnit cu doua prietene sa beau o cafea . Cafea cu fetele, o sintagma pe care o resping destul de mult 🙂 [dar despre asta cu alta ocazie] Macar ca si exprimare, caci ca si valoare de adevar, oricum, n-am baut cafea. Dupa ce au plecat ele, eu am ramas; aveam o alta intalnire. Aveam o ora inaintea celeilalte intalniri. Am deschis laptopul sa lucrez, si, deodata, mi-au cazut ochii peste niste sticle de vin, pe un raft al cafenelei. Ca o electrocutare. Ca un cutremur. Ca un soc. Bandol. M-au napadit toate amintirile. Atatia ani petrecuti in casa aceea dintre Sanary si Bandol. Am simtit pregnant gustul diminetilor in care deschideam obloanele, sa intre lumina sudului, si ma grabeam sa ma pregatesc sa plec la redactie. Kilometri intregi petrecuti in masina, intr-o anumita perioada din viata, cand lucram la Hyeres les Palmiers. Nu multi, 35, dar 35 dimineata, traversand si portul din Toulon, imi luau o ora jumatate, doua. Sau alte dimineti, cand mergeam doar in portul din Sanary, la o aruncatura de bat. Redactia era cu fata la mare. O vedeam cand, intre doua sarcini stresante, imi aruncam neglijent privirea pe fereastra. O vedeam cand, intre doua intalniri, sau doua interviuri, decideam sa-mi beau cafeaua pe o terasa insorita. Ieri, in dupa-amiaza bucuresteana prafuita, inca in iarna, stateam si ma uitam fascinata la acea sticla de vin care-mi aducea atatea amintiri. Ca si cum trasesem de o ata, si se desfacea tot ghemul. Serile la Portissol, cu vin de Bandol intotdeauna, in casa lui Alain si Francis, cu terasa care dadea direct in golf, spatiu privat, unde mergeam sa facem bain de minuit… Saint Mandrier, apoi. Plajele din SixFours unde-mi plimbam cainii, sau La Seyne sur Mer, mult mai industrializata, cu santierul sau naval. L’arrière pays, minunatiile de sate provensale, Le Castellet, La Cadiere d’Azur. Circuitul Paul Ricard. Saint Cyr sur Mer, autostrada spre Marsilia. Les Calanques. Gustul imbratisarilor sale, trandafirii, plaja ziua, plaja noaptea, Bandol la apus, la rasarit, in plin soare sau in penumbra. Gustul atator asteptari, sperante, impliniri. Toate astea pentru ca citeam o eticheta. B A N D O L. Sticla aceasta, banala de altfel, in rolul madeleinei lui Proust, aducand dupa sine atatea imagini, valtoare de amintiri si senzatii. Culori, gusturi, mirosuri, sentimente, ca si cum cineva a deschis un sac si s-au pravalit peste mine, toate. Noptile petrecute jucand carti la redactie, razand, serile cu Karine, la ea sau la mine… Grecoaica de la restaurantul unde mergeam cu El,  care ma iubea ca pe copilul ei. Incercari, trepte urcate, lacrimi, rasete, durere, fericire, respingere si apropiere. Toate astea ingramadite ieri in cateva minute. Privesc pe geam si vad Bucurestiul prafuit, aglomerat, iarna nehotarata sa plece. In sufletul meu soarele Mediteranei, lumina din Provence si gustul de Bandol. Alta viata. Universuri paralele, pur si simplu. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post…

Am citit povestea Ionukai, si am plans. N-o cunosc pe Ionouka, in real. Ii citesc doar, cand si cand, blogul. Am unele puncte comune cu ea, (dragostea pentru rochii, pantofi) iar in alte privinte suntem foarte diferite. Citind ce a scris cu ocazia aceea, am plans, in ciuda aparentei mele de fata puternica. Bine, sunt si puternica, da’ puterea n-are nimic a face aici. M-a impresionat. (si nu, nu sunt genul sa plang la dulcegarii, iar postarea respectiva e departe de a fi siropoasa). E o poveste trista despre cat valoreaza unii oameni din jur, pe care ii credem alaturi de noi. Si nu, nu vorbesc de faptul ca oamenii ar fi trebuit sa mearga la nunta ei. Dar sa reduci totul la o prozaica poveste de bani, e foarte trist. Si mai e ceva trist: sa nu ai curaj sa vorbesti cu omul, sa fugi de el, sa te prefaci ca ai murit. Oamenii sunt lasi… Dar da, eu stiu asta, am constatat-o, din pacate, de curand, din nou. Fara surprindere. Cu tristete. Hehe, vorba francezului: « Il vaut mieux mourir debout que vivre couche ». (Mai bine sa mori in picioare decat sa traiesti culcat). Dar sa nu deviez de la ce pornisem sa scriu. Mi-am amintit de momentul cand m-am casatorit eu 🙂 … si m-am felicitat retrospectiv pentru deciziile din acel moment. De cand ma stiu, cred cu forta in cuplu (cred demasurat, chiar mai mult decat e permis), si in relatiile dintre doi oameni. Insa nu cred in institutia casatoriei. Nu cred ca aduce ceva. Nu cred ca acea hartie iti confera un plus. Nu cred ca pentru acea hartie stai alaturi de cineva, daca e sa stai. Si nu cred nici ca acea hartie te-ar impiedica sa pleci, daca e sa pleci. Sau cel putin la mine, asa e. Nici nu m-ar lega, daca ar fi sa nu fie alta legatura, nici nu m-ar opri sa plec, daca asta mi-as dori De aceea nu mi-am dorit niciodata sa fiu sotie, asa cum isi doresc fetele. Eu una, mi-am dorit sa iubesc, sa fiu iubita. Sa fim unul, nu doi. Sa respiram cu aceeasi plamani, sa vedem cu aceeasi ochi, sa auzim cu aceleasi urechi. Sa vibram impreuna. Sa stim ce gandim, fara sa o spunem explicit. Sa depasim limitele vorbirii, in comunicare. Sa fim o echipa. Dar asta neavand nici o legatura cu starea civila. Ci cu starea de spirit. Si cu starea sufleteasca, evident. Tot niste stari, da 🙂 La 18 ani, m-am indragostit de Philippe. De fapt, ca sa respectam ordinea istorica, Philippe a avut «coup de foudre» pentru mine (dragoste la prima vedere). Eu, copilita, in clasa a 12a, cu bacalaureatul si admiterea la facultate in cap… nu. Abia apoi m-am indragostit si eu… treptat. Ne-am iubit foarte tare. Intens. Pur si simplu, ne eram suficienti. Petreceam zile intregi inchisi in casa, doar unul cu altul si fericirea noastra. Si nu, nu doar in primele luni… Ci chiar si dupa niste ani. Cum v-am spus, eu nu cred in institutia casatoriei, deci cuplul nostru, asa cum era, ma facea…

L-am iubit pentru ca sudul Frantei e paradisul. L-am iubit, asa cum iubesti locul in care scrii si concepi texte, hranesti cu actualitate oamenii, si in care stai pana iese ziarul din tipar, si pipai cerneala inca neuscata, si inspiri mirosul acela, si traiesti trepidant, si, si, si. L-am iubit ca pe locul care e mereu acelasi si totusi care iti ofera atatea schimbari incat pana si tu, eterna grabita, nu ai timp sa te plictisesti, si nici macar sa vezi ca trece timpul. L-am iubit ca pe un loc unde simti fiorii: de adrenalina ca ai scris o stire si ziarul concurent nu o are, de emotie ca ai reusit si azi,de bucurie ca ai facut-o bine, insa si de teama…. de teama ca trebuie sa mergi la un accident cu 5 persoane carbonizate si sa te apropii de ele, sa vezi, sa intrebi, sa scrii. L-am iubit, asa cum iubesti locul in care iti gasesti rostul, in care colegii francezi te intreaba pe tine, romanca, cum se ortografiaza un cuvant in limba lor materna, in care colegii iti devin prieteni, in  care suspini alaturi de ei, faci nebunii alaturi de ei, te apuci de fumat la 25 de ani desi asta nu te atrasese niciodata, doar pentru ca 80% din ei fumeaza, si decat sa te afume ei, consideri ca esti destul de mare sa o faci si singura. L-am iubit ca pe locul unde te simti responsabil de ce spui, in care simti prin toti porii ca esti a patra putere in stat (de-adevaratelea), in care esti chien de garde de la democratie, in care ai constiinta, intr-o tara in care a fi jurnalist e o profesie la fel de respectata ca doctor sau avocat. L-am iubit ca pe locul unde intri atat de cuminte si sfioasa, insa hotarata si cu principii, asa incat ii repezi foarte ferm de cate ori spun vreun banc legat de sex (ca 101% dintre bancurile frantuzesti), si din care ajungi tu sa smulgi hohote de ras cu glumele fara perdea pe care le inventezi, cativa ani mai tarziu. {iar teribilul farmec este ca ti se reaminteste « mai stii cum te uitai pe sub ochelarii tai mici la noi si ne faceai observatie <Je n’aime pas ce genre d’humour>?’} L-am iubit, asa cum iubesti locul in care sarbatoresti cu redactorul sef alegerea lui Chirac, ca presedinte, dupa 14 ani de Mitterrand, in care numeri voturile in seri electorale, in care te simti vizat de orice se intampla pana la 1 dimineata (trebuie sa schimbi paginile- suni la politie, la pompieri cand esti de garda, pleci rapid pe teren, chiar si la 2 dimineata). L-am iubit cu pasiune, asa cum iubesti locul din care vii acasa la 11, sau 12 seara, sau 1 dimineata, numai pentru a face rapid un dus, si pleci sa faci « bain de minuit » in Mediterana, baia traditionala de miezul noptii in apa neagra, intunecata, calda, primitoare, nebuneasca, cu acei colegi, sau sa mananci pe plaja. la o terasa, sau la casa unora din ei, pied dans…