magice

Aseara mi-a fost rau. Corpul isi revendica drepturile, si protesta, dupa ce a indurat. In ultima perioada, l-am extenuat. L-am intins. L-am impins la capat. Si pentru ca era prea dureros, am dormit, atunci, doua ore. M-am trezit sa lucrez… Apoi am vrut sa dorm din nou. Insa mintea mea iti scria (din nou!) o scrisoare. Nu ma lasa sa adorm, ma tinea in stare de veghe constanta si mi se rostogoleau in creier cuvinte pentru tine, silabe pline de intelesuri. Sentimentele mi se materializau direct in litere, iar literele se impreunau pentru a forma cuvinte, care se aliniau in fraze pline de sensuri si mai ales, incarcate de dragoste. Cuvinte pline de amor, de senzualitate, de dorinta, si de incarcatura din bucatele de suflet. Sentimente rastignite in cuvinte intense. Am incercat sa nu-ti scriu, sa tin lumina stinsa si pumnii inclestati.  M-am incapatanat. Am vrut sa ma opun. Mie insami. Sa-mi rezist ca sa-ti rezist. Insa mintea mea continua sa-ti scrie o scrisoare, dincolo de intuneric, dincolo de hotararea mea, dincolo de ratiune. Imi tasneau din minte paragrafe intregi. Zburau prin intunericul camerei, se loveau de geamuri. Cautau biroul, hartia, ecranul. Vroiau sa ajunga la tine, luand cu ele intregi fragmente de inima. Inima mi se va reintregi, chiar daca ea pleaca spre tine, in cuvinte. Dar pentru ca maine va fi din nou intreaga, va genera alte si alte incolaciri de cuvinte pentru tine, in care bucati de suflet vor porni din nou spre tine, dorinta si sens unic al daruirii. Maine nu voi mai vrea sa le opresc. Oricum, ce e scris, e scris. Ce trebuie sa se intample, se va intampla… Mintea mea iti scrie scrisori. Cele mai intense si mai senzuale scrisori. Cele mai emotionante si mai profunde scrisori. Cele mai sincere si mai adanci scrisori. Le scrie oricand. Cand conduc, cand merg pe strada intre doua intalniri, cand stau in parc, si chiar si cand incerc sa dorm. Pe mintea mea, n-o pot opri. Iar mintea mea, acum, iti scrie TIE, in permanenta, scrisori. Dorinta. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sunt nascuta, crescuta aici, in Bucuresti. Am obiceiul sa spun ca sunt copil de asfalt, pentru ca nu am fost in copilarie in vacante la tara. Adica am fost doar intr-o copilarie mult prea frageda, din care nu am amintiri. In fine, nu copilaria si amintirile sunt subiectul despre care vreau sa scriu aici. Am avut bunici pe care i-am iubit mult. Am o mama de o noblete sufleteasca rara. De fapt, e nobila in tot. Am o mama extraordinara. O femeie si feminina, si puternica. O femeie eleganta si fizic si mai ales eleganta moral. O femeie care a reusit profesional, si care a fost si mama exemplara. Care gatea si se ocupa de casa, desi cariera sa a fost (si este) impresionanta. Mi-a fost model, cand am crescut. Mi-a starnit admiratia de cand am mijit ochii. O admir si acum. M-a indrumat intr-un fel minunat, m-a ghidat. Nu stiu cum a facut, dar a procedat extraordinar. A avut o metoda incredibila de educatie. Nu mi-a interzis niciodata nimic. Nu am avut, practic, interdictii, pe parcursul copilariei si adolescentei. Tocmai pentru ca nu am avut interdictii, tocmai de aceea nu am fost tentata sa fac cine stie ce prostioare sau prostii. N-am fumat, n-am baut. Nici macar n-am avut prieten 🙂 Vroiam doar sa invat. De altfel, am luat premiul 1 pana in clasa a 12a. (aici era sa fac o gluma proasta, din seria « si la ce mi-a folosit!:D ») Si asta pentru ca nu mi-a spus niciodata, dar niciodata: « Invata! Fa-ti lectiile! » Eram extrem de cuminte, si asta pentru ca nu mi se interzicea in mod clar nimic. Insa a stiut, habar nu am prin ce metoda, sa-mi sadeasca in mine valori puternice (corectitudine, onestitate, loialitate, ura fata de minciuna si lasitate, constiinciozitate… si altele). Si a stiut si sa ma faca sa inteleg care sunt lucrurile rele. Tot nu stiu prin ce metoda, caci in orice caz, nu prin interdictii rostite. Imi acorda devreme multa incredere. Si ma simteam mandra de asta, si nu i-o inselam. Eram asa, cumva, responsabila de increderea pe care mi-o acorda. Imi acorda si multa libertate. La 13-14 ani ieseam la petreceri cu colegii mei, si ramaneam pana la 1-2 dimineata, ceea ce la varsta noastra si la vremurile de atunci era foarte mult. Toate colegele ma invidiau pentru mama. Pentru intelegerea ei. Pentru felul in care se comporta cu mine. Pentru tineretea si eleganta ei, pentru libertatea pe care mi-o acorda. De altfel, mult timp dupa copilarie, acum, ca adult, o fosta colega de-a mea din scoala generala, pe care am continuat sa o vad pana la bacalaureat, imi spunea ca pe mama o vedea ca pe o doamna din inalta aristocratie, ca purta acea noblete in priviri, in atitudine si in comportament, ramanand in acelasi timp calda si feminina. Mama mi-a cultivat si dragostea pentru diferenta. Si dorinta de a ma distinge printre ceilalti. De a fi intr-un anume fel. Si de a nu fi ca ceilalti. Si placerea de a fi cocheta si ingrijita mereu. Mama, desi era o femeie ocupata,…

De cateva zile, o persoana care m-a cunoscut de curand observa ca pentru mine, cuvintele sunt foarte importante.   Da, cuvintele sunt importante, mai bine zis inlantuirea de cuvinte care inseamna comunicare. Scrisa sau vorbita.   Nu cuvintele in sine, ci ceea ce ele transmit, felul in care transmit.   Nu cuvintele, ci notiunile. Lucrurile, sentimentele, schimbarile, starile.   Nu cuvintele sunt importante, ci ceea ce ele reusesc sa imbrace.   Cuvintele goale, rostite doar pentru ca ele suna intr-un fel (melodios, straniu, dur, intrigant, surprinzator), nu au nici o valoare, sunt mai putin decat zero. Cuvintele nu-mi plac decat  atunci cand sunt « pline », umplute de miezul notiunilor. Pe de alta parte, vorbeam cu aceeasi persoana ca ele, cuvintele, sunt de fapt o conventie. Ca poate unul spunand « fereastra », intelege altceva decat restul lumii. Si, din cauza asta, « aratandu-mi  Dex-ul, nu-mi demonstrezi nimic. » Sigur, are dreptate, dus la extrem, are dreptate. Dar fara un minim de conventii comune, nu supravietuim ca sistem social. Printre care, conventia cuvintelor.  Altfel, ma pot juca la infinit cu notiunile. Pot sa te innebunesc, ca interlocutor, cu tot felul de fraze absurde, care pentru mine inseamna ceva. Pot sa te fac sa crezi ceva, si sa-ti retez  imediat, sadic, crezurile, sa neg ceea ce pari a fi sigur ca ai inteles, hohotindu-ti in fata ca de fapt nu ai priceput nimic.   Deci sigur, prin reducere la absurd, se poate si asa ceva. Acea reducere la absurd din matematica (domeniu ce-mi ramane drag). Imi plac cuvintele, dar nu ca unui literar. Imi plac cuvintele ca unei indragostite de matematica, ca unei fiinte cu structura logica. A, ca scriu? Nu scriu ca un « uman ». Scriu ca un « real ». A, ca scriu? Ca scriu « frumos », dupa cum apreciaza ceilalti? Nu stiu daca scriu « frumos ». Stiu ca scriu cum simt. Stiu ca scriu direct. Stiu ca scriu adevarat. Stiu ca scriu, caci altfel nu  traiesc. Nu scriu ca un artificiu. Nu scriu ca un trucaj. Nu scriu ca un machiaj. Scriu ca o respiratie. Scriu pentru ca asa traiesc. Ca scriu pasional? Nu. Scriu cum sunt, pur si simplu. Ca scriu transmitand stari altora? Pai cine nu poate sa le duca, sa nu citeasca, simplu. Schimba canalul, de aia s-a inventat telecomanda!  share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am citit povestea Ionukai, si am plans. N-o cunosc pe Ionouka, in real. Ii citesc doar, cand si cand, blogul. Am unele puncte comune cu ea, (dragostea pentru rochii, pantofi) iar in alte privinte suntem foarte diferite. Citind ce a scris cu ocazia aceea, am plans, in ciuda aparentei mele de fata puternica. Bine, sunt si puternica, da’ puterea n-are nimic a face aici. M-a impresionat. (si nu, nu sunt genul sa plang la dulcegarii, iar postarea respectiva e departe de a fi siropoasa). E o poveste trista despre cat valoreaza unii oameni din jur, pe care ii credem alaturi de noi. Si nu, nu vorbesc de faptul ca oamenii ar fi trebuit sa mearga la nunta ei. Dar sa reduci totul la o prozaica poveste de bani, e foarte trist. Si mai e ceva trist: sa nu ai curaj sa vorbesti cu omul, sa fugi de el, sa te prefaci ca ai murit. Oamenii sunt lasi… Dar da, eu stiu asta, am constatat-o, din pacate, de curand, din nou. Fara surprindere. Cu tristete. Hehe, vorba francezului: « Il vaut mieux mourir debout que vivre couche ». (Mai bine sa mori in picioare decat sa traiesti culcat). Dar sa nu deviez de la ce pornisem sa scriu. Mi-am amintit de momentul cand m-am casatorit eu 🙂 … si m-am felicitat retrospectiv pentru deciziile din acel moment. De cand ma stiu, cred cu forta in cuplu (cred demasurat, chiar mai mult decat e permis), si in relatiile dintre doi oameni. Insa nu cred in institutia casatoriei. Nu cred ca aduce ceva. Nu cred ca acea hartie iti confera un plus. Nu cred ca pentru acea hartie stai alaturi de cineva, daca e sa stai. Si nu cred nici ca acea hartie te-ar impiedica sa pleci, daca e sa pleci. Sau cel putin la mine, asa e. Nici nu m-ar lega, daca ar fi sa nu fie alta legatura, nici nu m-ar opri sa plec, daca asta mi-as dori De aceea nu mi-am dorit niciodata sa fiu sotie, asa cum isi doresc fetele. Eu una, mi-am dorit sa iubesc, sa fiu iubita. Sa fim unul, nu doi. Sa respiram cu aceeasi plamani, sa vedem cu aceeasi ochi, sa auzim cu aceleasi urechi. Sa vibram impreuna. Sa stim ce gandim, fara sa o spunem explicit. Sa depasim limitele vorbirii, in comunicare. Sa fim o echipa. Dar asta neavand nici o legatura cu starea civila. Ci cu starea de spirit. Si cu starea sufleteasca, evident. Tot niste stari, da 🙂 La 18 ani, m-am indragostit de Philippe. De fapt, ca sa respectam ordinea istorica, Philippe a avut «coup de foudre» pentru mine (dragoste la prima vedere). Eu, copilita, in clasa a 12a, cu bacalaureatul si admiterea la facultate in cap… nu. Abia apoi m-am indragostit si eu… treptat. Ne-am iubit foarte tare. Intens. Pur si simplu, ne eram suficienti. Petreceam zile intregi inchisi in casa, doar unul cu altul si fericirea noastra. Si nu, nu doar in primele luni… Ci chiar si dupa niste ani. Cum v-am spus, eu nu cred in institutia casatoriei, deci cuplul nostru, asa cum era, ma facea…