lumea asta

Stau intr-o tara de salbatici, intr-un oras de necivilizati, intr-un sector cu un primar minunat. Si anume: se spune ca acest cartier e un cartier printre cele « bune ». Asa credeam si eu, oarecum, pana sa constat niste lucruri, multe. Deja eram foarte nervoasa cu tot ce a facut sau nu a facut Piedone de cand e ales primar. Tot ce a stiut sa faca (din cate am constatat eu, ca si locuitor al sectorului), este sa puna flori in tot sectorul cand venea iarna, in toamna. Pe cand noi aveam alte probleme, mult mai importante si mai arzatoare. A pus flori in toamna ca si cum avea ceva de demonstrat cuiva, ca si cum primavara nu mai venea, si ca si cum nu ar fi firesc sa puna flori in primavara care venea. Si oricum, ca ordine de prioritati… Ce a mai stiut sa faca? Sa puna niste ridicole statuete din pomisori si iarba in toate intersectiile, niste coloane romane cu lumini in alte intersectii, niste palmieri la Constantin Brancoveanu, niste bolovani la Eroii Revolutiei, niste mineri din iarba, cu dinozauri, girafe si alte porcarii tot acolo. (in paranteza fie spus, orice decorator, peisagist, designer, ar fi recomandat macar ceva mai coerent- coerenta intre ele, zic). Si apropo, calutii, birjarii, minerii, girafele din iarba sunt sursa de teribile spagi fara sfarsit, ca acelea sunt chestii care trebuie mereu taiate, mereu intretinute, doar iarba nu creste in forma de caluti. Sincer, niste flori frumoase ne ajungeau. Si parcari, mai ales parcari. Si rezolvarea unor probleme care chiar ne intereseaza. Parcari nu-s. Blocul meu e relativ departe de blocul de vizavi. Intre cele doua erau niste garaje din prefabricat. Le-au daramat (intr-un fel, bine au facut, aratau jalnic). Dar in loc sa construiasca o parcare pe terenul ramas viran, l-au lasat de izbeliste. De fapt, bine ca a venit criza, ca stiu sigur ca acolo vroiau sa tranteasca un alt bloc:( Parcari deloc. Iar eu, care oricum nu am pretentia sa parchez chiar la poalele blocului, si care sunt dispusa sa merg cateva zeci, sute de metri, nici asa nu prea reusesc. Sunt seri cand vin acasa, si nu pot parca, fac ture de bloc, blocuri, cartier, chiar si cate 30 de minute. Si nu, nu pot inchiria un loc de la primarie, pentru ca… vedeti aici. Motiv. In fine. Deci ca sa vin la nervii de asta seara, de ora 2 dimineata. Am fost la un restaurant cu un bun prieten. Am venit impreuna acasa, avand ceva de facut. Nu puteam sa stau 30 de minute sa caut loc de parcare, timpul sau fiind limitat. Am lasat masina intr-un loc in care nu deranja pe nimeni. Maine dimineata ar fi deranjat un pic, caci se ridica gunoiul, si botul masinii depasea locul prin care se vor scoate peste cateva ore tomberoanele. Am lasat masina acolo pentru un timp determinat, avand de gand, cand pleaca prietenul de la mine, sa cobor si eu la masina, si sa caut in acel moment un loc, fiind dispusa sa-mi petrec 30…

Nu sunt sigura ca fac parte dintre cei care cred in destin. Imi place sa cred ca sunt pragmatica, si ca dragostea mea pentru matematica si stiintele exacte ma determina sa-mi placa doar explicatiile logice. Logica in care nu incape destinul. Dar nu sunt nici sigura ca nu exista destin. N-as baga mana in foc. Un lucru e cert: viata dureaza cat dureaza. Spun asta pentru ca am trecut prin cateva imprejurari in care puteam sa mor clar, am trecut la cateva degete de moarte, si totusi sunt aici. Nu exagerez spunand asta. Zilele trecute, vorbind despre asta, am rememorat doua dintre imprejurari, si credeam ca acestea au fost toate. De fapt au fost trei. Trei clare si cateva in plus potentiale. Pe a treia o uitasem (pe moment), dar mi-a revenit atat de clar in minte, acum, cu accidentul avionului Air France care venea din Brazilia… Cele trei clare: prima, intr-un avion care ducea la Luxor, in Egipt, in martie 1995.(cea omisa) Trebuia sa aterizam. Incepem coborarea, si stiam cum arata asta, am zburat de zeci, poate sute de ori. La un moment dat, dupa o lunga coborare, accelereaza, si plecam in sus, foarte brusc. Iar in avion se aude vocea pilotului care ne anunta ca la sol e furtuna de nisip, ca a incercat sa aterizeze, dar ca nu a vazut pista…. Nu a vazut pista… Si ca o sa mai incerce o data. Panica, tipete, plansete, oameni agitati, care vomita de teama. Urlete de fiara. Nu afirm ca mie nu mi-a fost teama. Mi-a fost. Dar eu la teama reactionez altfel, am constatat. Sunt tacuta, muta, nemiscata, imobila. Cine s-ar uita la mine ar crede ca nu-mi pasa. Nu mi se misca nici un nerv pe fata. Un sfinx. Asta nu inseamna ca in interior nu simt ceva…. dimpotriva. Dar nu ma exteriorizez. De fapt, eu ma exteriorizez putin in cazuri de mari dureri, mari bucurii. Ma exteriorizez in cazuri neimportante. Dar adevaratele dureri, ca si adevaratele bucurii, sunt mute. Asa ca taceam, nemiscata. Ce am gandit atunci? Atunci am gandit ceva important, cu adevarat. Eram cu el, si ne-am luat de mana. Nu ne-am spus nimic. Am tacut amandoi. Eu m-am gandit: « Ce bine ca suntem amandoi. Macar nu va supravietui nici unul celuilalt. Daca trebuie sa se petreaca ceva, vom fi impreuna. » Eram un cuplu de genul fuzional, incat mi-ar fi fost ingrozitor de greu sa ma gandesc ca unul va putea sa existe fara celalalt. Pilotul a incercat din nou, si a aterizat, caci daca nu ar fi, nu s-ar povesti (adica nu as fi aici, ca sa scriu). La sol, in aeroport, un pic buimaci, ne-am vorbit prima data. Acela a fost unul din momentele magice ale vietii mele, care-mi jaloneaza parcursul: efectiv m-am simtit tulburata cand mi-a spus: « Stii la ce m-am gandit in acele momente? » « Nu, spune-mi. » « M-am gandit ce bine ca suntem impreuna si daca e sa ni se intample ceva, ni se intampla amandurora« . M-a tintuit pe loc acest lucru. M-a curentat. A fost unul…

Mda. E adevarat ca unii oameni sunt definitiv pierduti, deranjati, patologici. Insa, ca adult responsabil si mai ales ca adult cu ceva IQ si cu ceva instinct de supravietuire, trebuie sa ii evitam. Teoretic. Ce te faci cand ai devenit femeie intr-o societate civilizata, evoluata, si esti tentata sa consideri ca toate fiintele umane sunt egale in drepturi? Pe pielea mea simt insa aceste dureri. Cu sufletul meu si nervii mei platesc scump pretul induiosarii. Nici mila, nici induiosarea nu sunt motive suficiente ca sa intram in contact cu asemenea persoane. Ok, imi voi atrage toate fulgerele, tunetele si injuraturile umanistilor, celor care proneaza un fel de « liberté, égalité  fraternité . Eu insami as fi gandit asa in mod normal. Dar cine se frige cu ciorba sufla si-n iaurt, iar cotele mele de alerta au fost absolut depasite. Martorii de alerta se aprind, ca la bordul masinii, rosii, ingrijoratori. DE SCRIS DE O SUTA DE ORI, tema de acasa: Sa ma invat minte ca din umanism sa mai incalzesc serpi la san. Sa ma invat minte sa am mila de oricine. Ai mila de cineva si acela insusi te va dobori. Sa ma invat minte sa dau bucatele din mine (incredere, suflet, altele) oamenilor din jur. si de dat cu capul de perete… Nu poti fi umanist pe praful asta, nu poti fraterniza cu masele intr-o tara de manelisti, nu te poti baga in aceeasi oala ca majoritatea, e un pericol maxim. Cu riscul de a fi tratata de elitista (chiar nu e o injurie, va rog, poftiti!), efectiv, nu te poti infrati cu oricine. Vei fi repede mancat, omorat, spanzurat, haituit, hartuit. Amara concluzie. [varianta pesimista] Inceput de an de viata, lucid. [varianta optimista. Sunt o femeie puternica, ce Dumnezeu 🙂 Ce nu te doboara, te face mai puternic, bla-bla] share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Despre orasele care se sufoca, despre circulatia haotica s-au scris tone de cuvinte, s-au aruncat mii de acuzatii, s-au rasuflat sute de nadufuri. Nu vreau sa mai scriu si eu despre trafic, si nu e nimic de spus… Vreau doar sa spun ca asta imi fura din viata. Abia asta toamna, cand am fost plecata si am stat intr-un oras de provincie timp de doua luni, am realizat diferenta. Eram acolo pentru un proiect anume, cu o miza puternica si pe termen limitat. Munceam mult, in fiecare zi, ore intregi, dormeam putin. Si totusi, aveam mai mult timp pentru mine.  Cu mult mai mult timp. Abia atunci, rupta de orasul acesta al haosului, am realizat ceva: din 24 de ore, aproximativ 3 mi se fura. ZILNIC. Zilele mele, acelea care par prea scurte, care nu ajung, nu au decat 21 de ore, nu 24. 3 ore pe zi pe care le petrec in trafic. Nu dorm, nu muncesc, nu visez, nu citesc. Nu fac dragoste, nu creez, nu ma distrez, nu gatesc. Sunt 3 ore in fiecare zi, pierdute pentru orice altceva. 3 ore in care stau, si nici macar nu stau… 3 ore pe zi inseamna peste 45 de zile pe an. Inseamna 456 de zile la 10 ani. Inseamna 1140 de zile in 25 de ani. Adica 38 de luni, adica 3 ani si 2 luni. Inseamna ca dintr-o perioada de 25 de ani, de fapt, 3 ani si 2 luni dispar in ceata. Nu dorm, nu muncesc, nu visez, nu citesc. Nu fac dragoste, nu creez, nu ma distrez, nu gatesc. Nu povestesc, nu rad, nu impartasesc. M-am simtit furata de marele oras. E un pret scump pe care mi-l cere. Pe care mi-l ia, de fapt nici macar nu mi-l cere. Si pe de alta parte, acolo unde am inteles asta, unde am constientizat acest calcul, desi aveam mai mult timp pentru mine, ca sa ma regasesc, ca sa muncesc, ca sa fiu eu, recunosc ca o viata mai lunga decat acel proiect, limitat in timp, nu vedeam in acel orasel.  Si nu era vina lui. Ci vina mea, nascuta in plina aglomeratie. Sunt citadina pana in maduva oaselor. Nu pot respira decat tevi de esapament, ma hranesc cu aromele de asfalt incins si ma delectez cu sunetele de sirene si claxoane. Si totusi… Orasul imi fura din viata pentru a putea trai. Aici. In alte parti, orasele stiu sa fie altfel.  O sa scriu si despre asta, candv share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It