Archive for janvier 2015

Circula de cateva zile in online o scrisoare a unei prostituate catre o sotie. In Statele Unite. Nu stiu daca e adevarata sau falsa, poate fi foarte bine falsa, scrisa ca si cum. Oricum ar fi, mie mi se pare foarte discutabila. Pe scurt, daca nu ati citit-o, in doua cuvinte va rezum ce scrie in multe cuvinte: prostituata o indeamna pe nevasta sa nu-i refuze sexul sotului, ca uite ce se intampla, ajunge la ea, etc. Primitiva, minimala si cumva primara gandirea care a zamislit aceasta misiva. Pentru ca, orice ar fi, si oricata dragoste ar exista intr-un cuplu, dorinta dispare, pasiunea aceea arzatoare n-are cum sa dureze o mie de ani. De ambele parti. Nici dorinta lui, nici dorinta ei. In consecinta e mai usor sa vezi atragator pe cineva din exterior, pur si simplu pentru ca e necunoscut, nou.Asa ca sfaturile din scrisoare sunt cam inaplicabile. Pasiunea nu se poate mima. Sau nu mii de ori. Asta e viata. Nu e neaparat ideala, dar asa se intampla. Am aceeasi experienta. Pasiunea aceea nebuna a trecut, dupa un timp. Si ne-am iubit in continuare. Doar ca nu ne mai smulgeam hainele de pe noi. Ei bine, asta e viata. Pasiunea aia cu furie dureaza cativa ani, maxim 5 in cazurile foarte bune, in general 2-3.  Apoi ramane iubire, respect, parteneriat, incredere, rasete multe, obisnuinta. Da, si obisnuinta, oricat de rau ar suna… Insa obisnuinta e si rea, e si buna. Te relaxezi, nu mai ai surprize, nu mai stai cu sufletul la gura. Obisnuinta… Toate micile gesturi care conteaza enorm. Dar da, e complicat sa depasesti momentul in care pasiunea dispare. Eu, cand mi s-a intamplat, eram foarte mica, si recunosc ca m-a debusolat. Pentru mine dragostea e intensitate si ardere adanca. Mi-e greu sa o vad cuminte, curgand ca o apa lina. S-a vazut clar granita, la noi. Initial, eu mai plecam singura acasa, la 3000 km, aveam mai multa vacanta decat el. Altfel, noi eram modelul fuzional de cuplu, ochi in ochi, respirand cu aceiasi plamani, gandind cu acelasi creier. Dar plecam pentru ca aveam mai mult timp. Cand reveneam, ma lua de la aeroport si nu conta nimic, nici mancare, nici desfacut bagaje, nici macar dus, ne aruncam flamanzi unul asupra altuia. Ei, peste niste ani, la noi cam 5 au fost, ma lua de la aeroport, veneam acasa, sporovaiam, mancam, faceam dus, ne bagam in pat si abia apoi…. Si era reciproc. Evolutie. Transformari ireversibile, iremediabile. Implacabile. Si na, teoretic toti si toate stim teoria, doar ca practic, viata te duce in alta parte… la o cumintire, la o linistire, naiba stie cum s-o chema. Eu n-am trait-o prea bine, probabil nici el. Sigur ca stim toti teoria, si unii o si aplicam (eu una o aplicam, o aplic, o voi aplica, adica sunt mereu sexy – asta si pentru ca-mi place mie sa fiu asa, sa ma ingrijesc, sa ma imbrac, sa am tocuri, decolteuri, ciorapi interesanti uneori, nu imi neglijez partenerul, ma rog, si toate lectiile…

Duc in spatele meu o intreaga lume. Duc in spatele meu un trecut in care am ras si am povestit langa Pierre, libanezul crestin, ramas orfan din cauza razboiului, langa Ibrahim Ould Dada, mauritanian dintr-o familie importanta, oarecum in dizgratie in tara lui de bastina din motive politice, langa Nafissatou, senegaleza de 1.92 metri, fara sa o pun la socoteala pe portugheza Eliza, pe englezoaica Renate, pe spanioloaica Isabelle (la a doua generatie),  pe Brigitte Laxalt, din Tara Bascilor. Pe langa bretoni, alsacieni, normanzi, provensali, chtis, Auvergnats, si tot felul de oameni care au facut parte din viata mea din Franta, langa care am ras si plans, cu care am mancat, dormit, impartit un pahar de vin, jucat carti, facut baie in Mediterana. Sau langa care am plecat in reportaje… Duc in spate o lume de zambete si de amintiri.  O lume colorata, diversa, perfecta in diversitatea ei. Asta e partea luminoasa. Partea intunecata este ceea ce am vazut in jur, si la Bordeaux, si la Marsilia, si la Toulon, si pe oriunde am trait. Cartierele lor in care nu erai in singuranta daca te rataceai, nici macar in masina, nici macar cu portierele inchise. Cartierele lor in care se zvonea ca si politia intra greu. Am mai scris acum ceva ani, sunt impotriva comunitatilor inchise de oameni proveniti din niste popoare, in sanul si pe teritoriul altor popoare. {Am locuit 10 ani in Franta, si fara un “accident al vietii”, nu ma intorceam in Romania, altfel decat in vacanta. Cat am stat in Franta nu am cautat romani. Nu am fugit de ei, dar nici nu i-am cautat. Sunt impotriva comunitatilor inchise de popoare in sanul si pe teritoriul altor popoare. Cinstit mi s-ar parea, daca doresc sa ma inconjor de romani, sa ma intorc la Bucuresti, si sa traiesc cu romani. Cat stai in alta tara, e mai bine sa traiesti cu si ca oamenii acelei tari. Am gandit intotdeauna ca daca doresc sa traiesc cu romani, cel mai bun lucru e sa revin in Romania, iar daca stau in Franta, e in regula sa traiesc cu francezii si ca francezii. – pentru conformitate, scriam aici – unde sunt si mai multe detalii} Atat. Asta este problema. Enclavizarea. Vina e comuna. Autoritatile franceze au gestionat prost problema. Nu de azi, nu de ieri, de 50 de ani minim. Au motive/circumstante atenuante, pentru care au gestionat deficitar. In primul rand, la mauvaise conscience. Ideea de dreptate, sentimentul de vinovatie. Durerea si greutatea unor alte sute de ani in care au cotropit si « supt » niste popoare. Si atunci cand cei din aceste popoare au dorit sa vina la ei, i-au primit, si s-au comportat cu ei civilizat, dar si avand in spate greutatea aceasta a unei vinovatii nerostite, dar prea resimtite. Nu spun ca eu sunt Superman, ca gestionam mai bine situatia decat au facut-o generatii de conducatori francezi, de-a lungul a zeci de ani. Ca nici Sarkozy n-a gestionat, a avut o declaratie teribila despre cum ar curata el suburbiile cu Karcher-ul,…