“Esti prea bun pentru mine”

Esti o femeie foarte frumoasa.

Nu sunt frumoasa, serios. Sunt medie. Poate ca am sarm. Dar nu sunt foarte frumoasa.

Lasa-ma sa cred asta, ca esti o femeie foarte frumoasa.

Bine, tu poti sa crezi, si ma bucur. Eu sunt realista 🙂 sau macar incerc. Eu cred ca sunt draguta, nu frumoasa. Probabil am sarm. Si am alte calitati, care completeaza. Sigur, nu-s urata 🙂

Da, ai multe calitati, nu mai fii asa modesta.
M-am tot gandit la tine si imi tot spun ca esti mult prea buna pentru mine.

Nu poti sa gandesti asa, despre nimeni. Tu cum te-ai simti sa iti zica cineva ca esti prea bun pentru ea?

Aiurea. Dar nu mi-a zis nimeni.

Hai sa o luam profesional: stii asta: “sunteti prea bun pentru jobul respectiv?” 😀 De regula e o formula politicoasa de refuz
Oricum, nu gandi in termenii astia, te rog. Nu doar despre mine, despre nimeni, pentru ca acel cineva n-are cum sa faca mai mult de jumatate din drum. Asta ar insemna, practic : sa isi faca jumatatea lui si sa o faca si pe bucatica ta, pe aia de care nu esti sigur. Si nu este deloc firesc asa. Vorbesc total teoretic, nu despre mine

Eu, din pacate, am fost foarte des in postura de a intimida barbati. Culmea, exact cei pe care ii placeam 😞. Si e greu asa.

Din pielea celui care citeste/aude: esti prea bun/a pentru mine, se citeste/aude asa: nu te vreau. Oricum o dai, e un fel de refuz. Motivele pot fi multiple. Fie o reala intimidare (interlocutorul – fie el femeie sau barbat- este intimidat de tine), fie altceva, mascat in “esti prea bun/a pentru mine”. Omul care aude asta nu recepteaza si nu il intereseaza foarte mult motivele, ci finalitatea, care este “nu”. Deci e dureros oricum.
Asta in general. Trecand la cazul particular, cred ca pot sa intimidez. Si psihic si fizic. Nu pentru ca as fi frumoasa, neaparat, ci cum ziceam mai sus, e un tot.

Nu ma intelege gresit, te rog. Eu chiar te vreau 😛

Eu nu te inteleg deloc gresit. Iti explic ce se aude. Si mi-e cumva inconfortabil sa iti explic asta, e ca si cum as insista ca vreau 😀 Dar macar atat retine din asta: nu mai spune nimanui “esti prea buna pentru mine”, nici daca tu esti coplesit. Pentru ca se aude/citeste exact cum ti-am spus eu 🙂 consuma-ti temerile in tacere, acestea, legate de diferente, cel putin 😉
Nu zic asta cu rautate, eu sunt omul total adept al comunicarii si deschiderii, de aceea si discut asta.

 

Drama mea este legata cumva si de o fraza care imi rasuna in cap….o intrebare, mai precis, de data asta de la barbatul pe care il iubesc (interlocutorul de mai sus e doar un amic) : «Tot asa frumoasa femeie esti precum erai  cand viata mi te-a scos in cale?» Si imi amintesc momentele cand eram langa el si cand cred ca era intimidat, si ma simt groaznic si nu stiu cum sa fac.
 As face mai mult decat jumatatea mea de drum, dar cumva mi-e si mie teama..

Refuzul

refuzLectia renuntarii e grea, dar infinit mai ușoară decat refuzul. Pentru ca, in renuntare, inca alegi tu.
Cand intampini un refuz, e o bariera. O limita. O usa inchisa. Poate o poti impinge, poate poti gasi chei potrivite. Dar pana acolo, trebuie sa ai “stomac”ca sa primesti/traiesti/treci peste un refuz.

Unii nu sunt niciodata obisnuiti cu refuzul. El este infinit mai greu decat decizia de a renunta. “Nu ma simt in stare sa aud asta, deci nu caut, nu intreb”, spun unii. Eu nu prea inteleg. Eu sunt din cei care vreau sa stiu. Orice, cu orice pret….
Desi, intr-o masura, inteleg. Si mie mi-a fost uneori greu sa depasesc un refuz. Sa mi-l explic si sa-l inglobez. In ciuda acelei dureri, consider inca, intotdeauna, ca e mai bine sa stii.
Vorba cuiva: daca joci, pierzi sau castigi. Daca nu joci, pierzi clar.

 

Refuzul

Yes or NoSunt refuzuri si refuzuri.
Exista refuzurile eliberatoare. Exista insa si refuzurile dureroase. Acelea cand as vrea sa-ti spun da, si nu pot sa spun da, si trebuie sa spun nu. Iar acelea dor, dor rau. Nu dor refuzurile decise, asumate, dorite. Dor refuzurile pe care n-ai incotro si trebuie sa le rostesti.

Exemplu: anul trecut, de ziua mea eram departe de casa si de cei care contau. Am locuit trei luni intr-un oras indepartat. Frumos, cu oameni buni, dar departe de ai mei dragi. M-am bucurat ca prietenul meu cel mai bun a venit pana acolo ca sa sarbatorim impreuna, m-a scos la restaurant, etc. Atunci am gandit ca e rau sa fii departe de casa in asemenea zile. Acum imi dau seama ca e mult mai rau sa fii aproape. Iata-ma in postura in care m-a sunat mama ieri sa ma invite la o masa de pranz azi cu familia pentru ziua mea. Am refuzat-o, cu moartea in suflet. Doar ca spre deosebire de toti ceilalti pe care i-am mai refuzat zilele acestea (ca nu pot sa ma impart, sa ma clonez), pe mama ma doare sa o refuz, pentru ca e mama. Iar sotul ei (care era cu initiativa mesei) nu se stie cati ani va mai avea ocazia sa-mi spuna La multi ani.
In momente din astea ma simt si nedemna, si neputincioasa, si in general cred ca as prefera sa mor. Nu, nu se punea problema ca nu m-ar intelege.  Chiar ma inteleg ai mei, ma sprijina si ma iubesc asa absenta cum sunt… Eu ma simt insa ca ultimul om sa-i refuz. Si pe prieteni, dar cel mai rau pe parinti.

Refuzurile acestea sunt cele mai grele.
Celelalte, refuzurile pe care ti le doresti, sunt bune, eliberatoare. Respiri, ai reglat o problema. Cel putin dintr-un punct de vedere. Cel putin din ce-ti statea in puteri sa faci.

ps. Azi, totusi, am fost la ei. Ieri i-am refuzat, dar asa tare m-a durut sufletul după, încât am spus ca nimic nu e mai important pe lume decât ei si prezența lor astazi lângă mine. Lor le datorez tot ce sunt. Mai ales mamei.