Reglari

(partea 1 a povestii, aici)

Nu era prea comod inceputul acesta de an. Ema trebuia sa o sune pe Ioana inainte de sfarsitul vacantei, si sa-i spuna, cat de delicat putea ea, dar ferm in acelasi timp, ca mai mult decat o prietenie, nu-i putea oferi. Tinea mult la Ioana, aprecia felul ei de a fi, sensibilitatile ei abia aratate, veselia ei, forta ei. Tocmai de aceea dorea sa o previna, sa nu o lase sa persevereze intr-un sentiment ce ar depasi cadrul posibilului. Si asta, inainte de sfarsitul vacantei. Cand vor reveni la birou, vor sta una langa alta din nou, iar totul va trebui sa fi reintrat in ordine deja. Pentru ca invitatiile la cafea, sau rasetele, sau impartasirile de fete sa nu aiba conotatii nedorite. Nedorite pentru Ema, cel putin.

In plus, si-ar dori sa-l sune pe Tudor, sa-i explice ca nu, nu era nimic din toate astea, ca… Asta parea un pic mai dificil. In definitiv, Tudor era un strain. Vedeta grupului, e drept, animalul de prada cel mai ravnit in cercul acela, care o alesese pe ea, facand-o regina si invidiata de toate femeile serii, insa, totusi, un strain. Revenind la viata cotidiana, la dimineti, la lumina soarelui, acesta era adevarul.

Ema incepu deci cu telefonul dat Ioanei. Cu o voce prietenoasa (de ce ar fi fost altfel?) o invita la un ceai, intr-o cafenea primitoare din centrul orasului. Ioana intra in cafenea, se aseza langa Ema, isi scoase paltonul plin de zapada, se scutura si, zambitoare, isi ciufuli parul tuns baieteste, care se turtise sub caciula. “Hei, buna, Ema, frig e afara, si nu mai inceteaza ninsoarea asta!“.
Ema o privea, se gandea la cat de naturala este, insa isi reamintea comportamentul de acum cateva seri si… Nu, e clar, trebuia sa-i spuna. Incepu cu o voce cat de duioasa putea, dar ferma. Ii spuse direct, pentru ca altfel nu stia, nu avea cum… “Ioana, tin la tine, prieteneste. Te apreciez mult, dar nu cred ca pot sa-ti ofer altceva decat prietenia mea. M-ar durea sa iti doresti altceva de la mine. E imposibil. Nu pot. Vreau sa-ti fiu prietena, altceva… nu, altceva, NU.” Teribil de ferm si apasat suna “nu”-ul Emei. Ochii Ioanei se umplura de lacrimi. Rotunde, multe, ele invadara obrajii fetei brusc. Ioana plangea, lacrimile ii alunecau in cana cu ceai… Ema se simti destabilizata rau. Ea, atat de calma in exterior, de obicei, simti ca-si pierde cumpatul, ca aluneca in nesiguranta vizibila. Nu stia cum sa faca. Nu dorise asta. Dorise sa inlature dubiul, sa lamureasca situatia. I se parea normal sa discute deschis. Nu se asteptase la lacrimile Ioanei. Nu stia cum sa o consoleze. Sa o ia de mana? sa o stranga in brate? Si daca toate gesturile astea ar fi interpretate altfel? Nu indrazni sa o atinga. I se rupea sufletul privind-o cum plange. I se parea una din cele mai dificile situatii cu care se confruntase vreodata.
Ema mai respinsese avansuri. Era o femeie atragatoare, barbatii roiau in jurul ei, asa incat fusese des in postura de a-i “pune la locul lor”. Stia cum decurge asta… stia si cum sa-i refuze subtil. Stia cum sa puna problema. Stia si sa o spuna direct, cu cei care se prefaceau ca nu inteleg. Insa barbatii respinsi nu plang. Sau plang, dar nu o fac in fata ta. Sau o fac, dar nu o facusera in fata Emei. Ema se simti atat de singura si de copilita, nepregatita pentru o asemenea situatie. Ce sa faca? Cum sa faca? Ioana continua sa planga, sughita acum… Ema scoase un pachet de batiste si i-l intinse. Mai spuse doar atat, cu o voce firava: “Ioana, nu mai plange, nu am vrut sa te ranesc.” Cand se mai potoli, Ioana incepu sa povesteasca. Astfel, Ema afla ca Ioana nu stie exact cum este, ce este, ca nu isi intelege clar identitatea sexuala, ca nu se simte nici ca heterosexualii si nici ca ceilalti, ca…. Ema ar fi dorit sa o mangaie, dar nu stia cum sa o faca…. O asculta, insa, pe cat de indelung dori Ioana sa vorbeasca.
Iesind din cafenea, in acea seara, simti, totusi, ca a ales sa faca ceea ce era mai bine. Intotdeauna fusese sincera, chiar si cu pretul unui adevar crud, cu cei la care tinea, si in general cu toata lumea. Ema nu se simtea in largul ei in minciuna, ipocrizie sau prefacatorie. De altfel, mintea foarte prost. Si nici nu avea de gand sa invete… I se parea cavaleresc si normal sa spui adevarul atunci cand poti sa o faci. De altfel, si ea prefera adevarul, oricat de crud ar fi el, unei minciuni caldute….

In acea seara, cand se baga in pat, sub plapuma calda, ii jucau in fata ochilor doua imagini: lacrimile teribil de rascolitoare ale Ioanei si zambetul pasional al lui Tudor cand o tintuia de usa, in acea noapte, soaptele lui incarcate de dorinta, mangaierile lui pline de pasiune, amorul acela salbatic … cu Tudor inca nu “rezolvase” nimic.

(va urma)

Facebook e o lume care ne seamana

Circula pe Facebook o mizerie de status, care suna asa: “Bun venit falsitatii, bun venit pe Facebook. Unde iubirea e perfecta! Unde majoritatea pozelor postate par la 100 km distanta de realitate!!! Unde toata lumea traieste bine si este indragostita! Unde dusmanii sunt cei care iti viziteaza cel mai des profilul, unde fostii prieteni te blocheaza, unde fostele iubiri te elimina si unde cei ce te adauga in lista lor sunt f simpatici si pe strada nici nu saluta! Publica-l pe peretele tau daca esti de acord!” [l-am vazut acum cateva zeci de minute la Achi, care-l luase de la cineva din lista lui]

El a fost preluat si intr-o postare de blog, de Nuta, am zis si acolo din prima ce gandesc, pentru ca am luat foc instantaneu, evident, (hihi), da’ cand il vad, acum, a doua zi, proliferand, tin sa va spun ceva, dragii mei, si luati aminte!

Eu cred ca FB-ul se mai uita si la om, ca sa zic asa :)) Daca esti ipocrit, strangi ipocriti in jur. Mai cred si ca lista pe care o avem ne seamana 🙂
Acum, lasand gluma la o parte,  sa luam pe rand toate lucrurile “incriminate”.
Cred ca in virtual, ca si in real, nu poti purta masca {a caracterului, nu a identitatii} prea mult timp, chiar daca iti doresti sa o porti. Chiar dorind sa pari altcineva, altceva decat esti, nu poti sustine “impostura” pe termen lung. Pur si simplu.
Vorba romaneasca “minciuna are picioare scurte” e adevarata. Vrei-nu vrei, faci greseli, vrei-nu vrei, te demasti. Vrei-nu vrei, apari in toata “splendoarea sufletului tau”.  Esti javra, pai lumea-si va da seama ca esti, mai devreme sau mai tarziu. Ca n-ai cum sa pozezi in inger pe termen lung. E obositor rau rolul de inger cand esti mancat de invidie si rautate pana-n maduva oaselor.
Cine pozeaza in regina Angliei cu viata perfecta si gazon tuns la milimetru, va cadea de pe “tron” si-si va sparge capul mai devreme sau mai tarziu. N-am niciun dubiu, si intotdeauna s-a intamplat asa.

Dusmanii iti viziteaza cel mai des profilul? Dusmanii? Nu. Poate chiar cei pe care eu ii numesc “urmaritorii tacuti“, si care sunt favorabili si fideli….

Prietenii nu blocheaza. Daca blocheaza, nu sunt si n-au fost prieteni. Simplu. Asta e, ce-i greu?

Fostele iubiri? Sa ma elimine? Suna cel putin SF. Eu sunt prietena cu ei in real, asisderea e si-n virtual. Si cand zic prietena, asta inseamna PRIETENA, nu in sensul de friend pe FB. Radem, glumim, ne sfatuim, ne ajutam, ne spunem tot ce ne apasa… ne insotim la greu. Asta depinde de om, de structura sa si de constructia sa profunda. Stii sau nu stii sa mentii relatiile. Nu e ceva ce se invata pe internet. Si daca nu ai abilitatea asta, atunci nu te plange, nici nu suntem obligati sa ramanem prieteni cu fostele iubiri, e o intreaga arta, care nu-i la indemana oricui.  Unii traiesc insa foarte bine si fara asta 🙂

Nu-s ipocrita in real, asa ca nu pot fi in virtual. Ti le trantesc verde in fata, crude, chiar. In virtual, ca si in real, se “citeste” imediat starea mea de spirit. Ca sunt nervoasa, suparata, obosita, sau dimpotriva, bucuroasa, fericita, extaziata. Toti cei din lista mea pot depune marturie pentru asta 🙂 Nu sunt ca cei descrisi in frazele citate la inceput, si n-am sa fiu niciodata asa. Si nu cultiv in jurul meu oameni care sunt ipocriti, falsi, ascunsi. Mi-e sila de ei. In momentul in care realizez ca cineva e asa, il evit, il elimin, il sterg din viata mea, il ignor, il UIT.
Si cred cu toata forta in valorile: loialitate, sinceritate, adevar, onoare. In virtual ca si in real.

Despre chat si mesajele private, hehehe, ca sa aiba cineva acces la discutii private cu mine, trebuie mult, chiar mult. Si nici nu ajunge toata lumea acolo. Putini sunt alesii. Asa ca la mine, FB-ul se petrece frumos, pe fata 🙂 Si stiti toti asta…. Putini sunt cei care pot ridica mana sus ca vorbim in vreo mesagerie privata, de orice fel ar fi ea. Si-n general, guess what, aceia sunt prieteni mei din real.

Oh, si mi-am amintit, sa completez. Nu odata, ci de foarte multe ori am fost recunoscuta pe strada de oameni din lista mea de FB. Au venit catre mine si nu numai ca m-au salutat, dar am vorbit, iar cu unii am prelungit la o cafea… Asta inseamna ca pozele-mi seamana, si ca lumea din lista mea ma saluta 🙂 Mai inseamna si ca oamenii considera ca sunt un om bun, interesant si demn de a fi salutat.
Asa ca daca nu te saluta lumea, nu te plange, gandeste-te “ia, oare de ce?” 😀  N-o fi niciun motiv? Nu vezi, nu? Ia mai uita-te o data. Si inca o data… Tot nu vezi? Atunci ia intreaba-te, cati prieteni ai in real? Si de cati ani iti sunt alaturi? Aaaa, nu multi? si se schimba cam des? Ei, vezi, ai gasit si singur/a…. 😀 De aia ai nevoie de net? Sa-ti faci “prieteni”, cu care sa iesi si sa faci fotografii pozand intr-o fiinta sociabila si fericita, care are o viata activa? Aha… 🙂 Pana le dai la gioale si lor, sau viceversa, ei tie. [nici nu mai conteaza sensul miscarii…. oricum asa se va sfarsi: vei da sau vei lua.]
Ei, vezi? Aici e diferenta… Una dintre. Eu sunt prietenul ala de ani si zeci de ani, pe care oricine il doreste. Care sta alaturi si merge in foc pentru prietenii lui, si, ia sa vezi ce mirare, ha? … si prietenii mei ar face asta pentru mine.  Logic.

Pentru mine, FB nu-i o lume a ipocriziei. Cine e ipocrit, dispare mai devreme sau mai tarziu din preajma mea 🙂 In haul indiferentei, la gunoi, unde e locul celor care n-au valori si onoare.

La mine zambetele sunt adevarate, incruntarile sunt adevarate, loialitatea e elementul de baza. Esti asa, sau n-ai ce cauta. Cat nu te ghicesc, norocul tau. Cand te ghicesc, OUT.

Ca sa revin la frazele care circula… ei bine, te anunt ca daca te plangi ca FB e lumea falsitatii, e vina ta. Selectia iti apartine. Tu te inconjori de oamenii aceia. Nu zic, nu exista padure fara uscaturi (si eu am avut – ba chiar de curand- niste experiente), insa nu PE TOTAL. Nu aceea este impresia generala, nu aceea este media, nu de falsitate. Ca daca e, te anunt ca e vina ta, a celui care te plangi. Mai lucreaza la criteriile de selectie… Probabil nici in real nu le ai prea clare…
Lumea pe care o cultivam e si o lume care ne seamana. Ea spune cate ceva despre noi, ba chiar spune multe.

Minciuna “sociala”, la fel de insuportabila

Nu-mi place sa mint. Minciuna imi creaza un disconfort psihic atat de mare, incat ma streseaza numai gandul. Nu, nu afirm ca nu am mintit niciodata in viata. Am facut-o, si probabil o voi mai face. Sunt momente cand, orice ai dori, si oricare ti-ar fi parerile profunde, nu ai de ales. Insa ceea ce pot afirma din toate puterile este ca de cate ori am putut, am evitat sa mint. Chiar si atunci cand minciunile sunt folosite ca atenuare sociala a realitatii, pentru intretinerea relatiilor, sau cine stie ce alte scopuri social admise… Nu mint, pentru ca nu consider ca pot trai cu gandul ca am facut-o.
Cel mai recent exemplu, concret, practic. Saptamana trecuta a fost sedinta de partid. (partidul meu francez 🙂 ) Desi nu am facut nimic special in acea seara, nu m-am dus. Pur si simplu, am uitat. Spre rusinea mea, am uitat. Dar in vartejul ultimelor saptamani, in durerea care ma copleseste, mi-e greu sa mentin busola, mi-e greu sa-mi amintesc toate lucrurile. A doua zi a trebuit sa vorbesc cu presedintele, pentru cu totul altceva. Mi-a spus “N-ai venit aseara!”. Reactia majoritatii, intr-o asemenea situatie, pariez, ar fi fost “Ah, nu am putut, am avut o sedinta care s-a prelungit” (sau variante la asta, “indulcind” lucrurile). Eu, in ciuda faptului ca poate asta e prost vazut, am spus simplu: “Ah, iarta-ma. Am uitat cu desavarsire. Mi-e ciuda pe mine insami, dar am uitat complet. Si nici macar nu am facut nimic special aseara“. Raspunsul lui a fost “Hai, lasa, e ok, nu-i nimic, oricum tu vii intotdeauna, la toate sedintele” (teoretic, a uita o sedinta de partid, denota dezinteres. Ei bine, el nu m-a banuit de dezinteres, caci ma stie si ma vede implicata in toate actiunile lor… imi vede suflul, pasiunea, felul in care pun problema. Dar chiar daca riscam sa par cel putin aiurita, daca nu chiar nepasatoare, am preferat sa spun adevarul, spontan, decat sa rostesc o minciuna sociala.

Nu pot si nu vreau sa mint. Ma apasa minciuna. Ma roade. Ma macina. Ma innegreste.
Imi place adevarul. Vreau sa spun adevarul pe cat de mult se poate. Intotdeauna cand se poate.

Stiu, pe copii, parintii ii invata (teoretic) sa nu minta. Ca le creste nasul, ca lui Pinocchio. Insa cati parinti, dincolo de a recita aceasta lectie, o si aplica? Da, pe principiul “fa ce zice popa, nu ce face popa”, ei isi permit alte actiuni. Ca si cand copiii ar fi orbi. Cunosc drame in familii unde copilului i s-a zdruncinat sistemul de valori atunci cand a descoperit ca tocmai tata, cel care il invata sa nu minta, ii mintea de ani intregi… si nu asa, o minciunica mica, ci una mare, sub forma de alt copil, in alta familie…

Am spus adevarul chiar in cazuri in care lumea nu o face. Cazuri mai importante decat cel tocmai povestit… (cu sedinta de partid) Toate cuplurile isi promit la inceput “ne vom spune intotdeauna totul”. Cati o fac cu adevarat pe termen lung? Foarte putini. Cati nu au ascunzisuri fata de celalalt, cati nu fac compromisuri cu realitatea, cati continua dupa ani si ani sa-i spuna celuilalt doar adevarul? Cati nu fac mici aranjamente cu realitatea? Ei bine, eu am facut-o. Timp de sapte ani jumatate, zi de zi. Oricat ar fi fost de extrem adevarul. Orice repercursiuni ar fi avut. Cand am simtit ca lucrurile nu mai erau ca inainte, i le-am spus lui Philippe. Inainte chiar de a face orice altceva, desi traiam la 800 km distanta (din considerente profesionale), si aveam toata “libertatea” de a face ce vreau, fara sa spun. Ei bine, nu. Nu pot minti. Nu vreau sa mint. Fusese prea frumoasa relatia noastra. Minunata. Extraordinara. Fuzionala. Nu merita murdarita cu o minciuna, si nici macar cu o omisiune. Asa ca i-am spus. Nimeni din jurul meu nu intelegea “de ce am nevoie sa spun adevarul”. Ei bine, asa sunt eu, asa am considerat eu. Pentru mine, si asta inseamna respectul. Si asta inseamna loialitate. Si asta inseamna cuvant si onoare. A durut adevarul, insa cum Philippe era un baiat extraordinar de inteligent, a apreciat sinceritatea. Si am ramas cei mai buni prieteni. Confidenti… Pe minciuna nu s-ar fi putut cladi o prietenie, dupa o relatie atat de pasionala… Pe sinceritate, da.

Stiu, cateodata faptul ca nu stiu, nu pot si nu vreau sa spun minciuni sociale, caldute, nu le convine oamenilor. Ma privesc ciudat, aiurea. Multi prefera o minciuna calduta unui adevar adesea crud, biciuitor. Ei bine, nu conteaza. Acesta e modul meu de a actiona. Asa concep eu viata. Nu va pot minti doar pentru ca asta asteptati voi. Si nu am de gand sa invat sa o fac.

Sinceritatea e cateodata prost inteleasa, ba chiar penalizata. Oamenii te privesc cu severitate, si te judeca pentru “curajul” pe care ei nu-l au, de a incerca sa spui adevarul, pe cat posibil. Asta e, e riscul meu. Mi-l asum. Hai, trageti!