Fundeni:o vizita care calibreaza

Sa incep abrupt, caci altfel nu se poate. Acum doua zile am fost la Fundeni. Am vizitat o prietena (pe care parca o stiu de o mie de ani, desi am vazut-o abia a doua oara), care sta cu mama ei, internata. Mama e sub perfuzii, nu se poate deplasa, si prietena mea sta cu ea sa o ajute. Eu n-am fost niciodata pana acum, in ziua de azi, la acel spital. Nici macar nu stiam unde este. Stiam foarte vag, si am bajbait ca sa ajung, si ca sa intru (am intrat in celalalt, cel de alaturi).
In sfarsit, am intrat, am vazut-o. Ne-am imbratisat. M-a emotionat extrem, inca de la prima fraza. “Uf, ce frumos mirosi, eu nu mai stiu ce e acela parfum, si rochie”. Instantaneu mi s-a oprit respiratia si mi-au dat lacrimile, dar m-am stapanit, sa nu ma vada. Ultimul lucru de care avea ea nevoie erau lacrimile mele, ea avea nevoie de zambetele si puterea mea. Toata intrevederea, care s-a petrecut la bufetul spitalului, am fost extrem de tulburata, gandindu-ma la ce inseamna acele circumstante, pentru ea. Inca si acum, cand scriu aceste cuvinte sunt impartita, sfasiata, mai bine-zis,  intre durerile mele adanci si rusinea de a avea aceste dureri, atunci cand exista oameni care stau alaturi de parintii lor, in spital, cu perfuzii. Mi se intuneca mintea, nici nu pot sa gandesc asta. Ma doare sufletul. Acum, in afara de durerile mele, am un profund sentiment de culpabilitate.

Sincer, luni dupa-amiaza a avut loc ca o calibrare. Am inteles, chiar daca ma doare acum, si infrunt furtuni absolut importante, dar am inteles ca nu avem dreptul sa ne lasam ingenuncheati. Ca lucrurile cu adevarat grave din viata sunt boala si moartea. Si am mai spus asta deja. Eu plang pentru trandafirul care moare, pe care-l asociez cu niste date legate de povestea mea. Dar e doar un trandafir, nu un om. Iar povestea poate totusi sa aiba final fericit, de ce sa o leg de un trandafir care s-a uscat? Pragmatic vorbind, aud ca acel gen de trandafiri sunt hraniti cu diverse ingrasaminte ca sa tina ca un buchet: doua-trei saptamani. Daca am sa reusesc sa-l reinvii, minunat. Daca nu, am sa sadesc unul, adevarat. Nu am dreptul sa ma las abatuta, sa fiu zob. Grave nu-s decat boala si moartea. Sa-mi scriu fraza asta de o mie de ori, peste tot. Povestea mea poate fi buna. Trandafirul poate trai, si chiar daca nu, e doar un trandafir.

O priveam in acea dupa-amiaza pe prietena mea, micuta, in negru, incercam sa ii abat gandurile (de asta avea nevoie), povestindu-i de ale mele, verzi si uscate, zilele asta mai mult uscate decat verzi. Peregrinarile mele, framantarile mele sentimentale, iubirea care ma mistuie, lucrurile care ma preocupa… O priveam si incercam sa nu detecteze jalea din mine. O priveam si stiam ca are minutele numarate, pana sa se intoarca in salon. Ii sunase telefonul de doua ori, era intrebata cand revine… Eu eram pauza ei, fereastra ei spre viata, spre primavara, spre exterior, spre lumea larga. Veneam cu miros de proaspat, cu miros de femeie, de parfum. Cu rochie si tocuri. Reprezentam viata, eram ambasadoarea exteriorului, si n-aveam voie sa bocesc. Desi aveam sufletul cernit.

Mi-ar fi placut sa ii ofer martisorul in alta parte decat la bufetul de la Fundeni. Mi-ar fi placut sa fiu Dumnezeu si sa ii scot atunci pe toti bolnavii din toate spitalele, sa ii vindec. Ma doare si acum durerea lor, a cunoscutilor si necunoscutilor care se afla in imprejurari dificile.

Si, colac peste pupaza in lantul coincidentelor vietii mele… Ies din spital, intru in masina, bag cheia in contact, pun radioul. Romantic FM, cum ascult de ceva vreme. Ei bine, la ora 18.00, luni, la Romantic FM era acea melodie, una din melodiile LUI. Atunci chiar nu m-am mai putut abtine. Conduceam si plangeam. N-aveam cum sa ma opresc. Trebuia sa ajung la un eveniment, seara, la Novotel. Viata, lumea reala isi cerea acut drepturile. Plangeam si conduceam, conduceam si plangeam…

Fii tare, draga mea! Toate gandurile mele bune spre tine.

si nu, n-am putut sa scriu pana acum despre asta, ar fi curs sange, nu cerneala.

Aeroportul. Meu? Nostru?

Guest Post Flory (careia ii datorez nu o bomboana, ci un vagon de bomboane). Multumesc mult. Am considerat ca acest comentariu, adresat Mirandolinei, merita sa fie altceva decat un simplu comentariu… Multumesc, Flory. Ai cuvantul!
p.s. Ceea ce Flory denumeste mai jos “Aeroportul” este o scrisoare scrisa de mine.
p.p.s. Nu stiu cat e de inteligibila povestea, pentru neinitiati, dar nici clara nu se doreste. E din categoria “criptice” 🙂 

“Ideea, in legatura cu “Aeroport” este ca scrisoarea aceea a capatat o viata a ei, proprie; ea, ca obiect, ca lucru palpabil (ca de ne-am apuca sa-i punem sub lupa si continutul, ar exista sansa sa ramanem, in ziua marelui dezastru definitiv, produs sub o potentiala ciuperca atomica, doar gandacii de bucatarie cu mine si cu tine si cu “Aeroport”-ul, disecandu-i urzeala executata minutios, in filigran, una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste pe care mi-a fost dat sa le citesc vreodata mie, specialistul absolut al scrisorilor de dragoste “submissive”. Am tinut-o vreo 2 ani la capatul patului, pe noptiera, langa lampa de noapte, etuiul ochelarilor, cartea in curs de lectura si castronelul cu struguri. ma crezi ca mi-a fost frica de ea? iti explic si in ce fel “frica”: n-a mai fost ca la recitirea a zecea, a cinsprezecea sau cine mai stie a cata oara a uneia dintre cartile care mi-au modelat, intr-un fel, parcurgerea drumului dinspre intuneric catre lumina (Fiul Risipitor – Radu Tudoran). n-a mai fost ca si cum, desi stiam pagini intregi pe dinafara, inca mai speram ca Eva, in pauza dintre lecturi (cateva luni, uneori cativa ani), va fi invatat intre timp fie sa spuna nu, fie sa puna conditii clare dar nu ca la piata; iubitul ei nenumit nu era genul “animal domestic”, sau… cred acum, cu experienta unei vieti, ca era doar ca ea (femeie, deh, ce pretentii sa ai) isi juca cartea vietii prea la vedere, prea altruist – destructiv nestiind ca barbatii au creierul mai mic decat al nostru, ca nu sunt, nu pot fi (fiziologic vorbind) multitasking, ca degeaba le scrii fantastice elegii de tandrete, degeaba despici (si pentru tine, si pentru El), in toate partile componente o traire care pe tine te mistuie pana la incandescenta. pentru ca el, marele El (revenind la Eva) o privea de fiecare data cu o uimire de inceput de lume, rugand-o “sa se dea mai incolo, sa nu-i ia soarele”. la fel de bine ar fi putut-o ruga sa-i taie unghiile de la picioare, sa-i dea o aspirina sau un branci pe scari; pentru ca esentialul, suferinta dincolo de suportabilul omenesc-afectiv, ne-am asumat-o noi, femeile, cu de la noi putere, ca pe un ritual imuabil de dinaintea dansului imperecherii. perpetuarea speciei, chestii, nu stiu ce…

apoi am ascuns-o. nu cred ca am facut-o deliberat, s-a ascuns singura, intr-o cutie mare de carton, alaturi de o stiva de carti dragi care n-au mai incaput in rafturile bibliotecii, cand m-am mutat intr-o alta locuinta. a reaparut (si m-a si lovit drept peste ochi) la urmatoarea mutare. n-am mai stiut sa spun daca imi este inamic sau prieten; litera tiparita are asupra mea (si a avut dintotdeauna, de cand ma stiu) o putere magica. am pus-o imediat intr-un dosar, alaturi de alte “hartii deosebit de importante”, atat de importante incat uiti in secunda imediat urmatoare unde le-ai pus si nu le mai gasesti decat la urmatoarea mutare, la dezmembrarea in bucatele a tot ceea ce iti apartine: mobilier, plante, animalute, haine, obiecte de uz casnic…

n-ai sa te miri daca am sa-ti spun ca a re aparut cand ma asteptam cel mai putin, nu-i asa?! in mijlocul unei casnicii facute parca pentru doua eternitati (nu ne unim destinele pana la prima, pana la nu stiu ce statie intermediara), casnicie facuta tandari intr-un mod atat de stupid, atat de loc comun incat nici acum, la implinirea unui an (Valentine’s Day), nu pot crede ca a fost deadevaratelea, ca chiar mi s-a intamplat. fusesera spuse toate cuvintele, varsate toate lacrimile, folosita toata logica argumentativa, toate exemplele altor esuati in nefericire si nimic n-a mai folosit la nimic. eram din nou pe mocheta, printre geamantane si mobila dezmembrata, cu picioarele incrucisate sub mine, cu doua uriase cutii de carton in care sortam carti de IT (ale lui), carti de Organizational Communications (ale mele), certificate de nastere, chitante de taxe, facturi vechi, felicitari primite de niste Craciunuri comune (cand inca mai traia mama si era aici si mie imi era imens bine fara sa stiu, macinata tembel de grijile cotidiene), cand casa ne era inca plina de prieteni (pe care, incapabil de relatii sociale, i-a indepartat rand pe rand), de niste zile de nastere in care, venind acasa, gaseam pe masa din sufragerie o ditamai jardiniera din fier forjat, cu ditamai plantele tropicale inalte pana la lustra, cu un El transpirat, fericit (in sensul de: surpriseeeee… ia uite ce flori ti-am adus – ca tinuse el minte ca voiam sa redecorez patio-ul).

si dintr-o data, cand chiar cea mai putina nevoie as fi avut sa ma aplec asupra unei alte fabuloase Istorii de Dragoste, eu insami pustiita pana aproape de anularea sinelui (Dumnezeule mare, oare pentru a cata oara?!) a re aparut, luandu-ma, ca de fiecare data, absolut pe nepregatitelea.

ei bine, in cazul “Aeroport”-ului nu mai am ce spera, imi este contemporan, stiu cu certitudine ca s-a intamplat aici, aproape alaturi de mine, nu in alt timp, nu in alta dimensiune si ca, indiferent de cate ori as reciti, indiferent cat de mult timp as pune intre lecturi, nu se va fi schimbat nimic, Eva continua sa existe, sa-si urmeze destinul, drumul sinuos prin viata care parca-i apartine, parca nu… si, tot ce pot sa sper, poate nemai reeditand, iar si iar…

“disperarea in zona”, era fluxul invizibil creeat pe inainte – inapoi, efluviul emotional intrat pe canalul comunicant dintre transmitator (eu), respectiv receptor (tu) – si pentru asta imi datorezi o bomboana (pentru a-ti fi reimprospatat una dintre regulile de baza ale procesului de comunicare scrisa, anul intai de facultate :)

am realizat, recitind si eu, ca “plangeam” iar pentru un lapte varsat acum o eternitate cand eu, in acceptiunea cea mai stricta a lui, a cuvantului, sunt o supravietuitoare.

si tu la fel (sigur, la alti parametri, pe alte coordonate)

…si atunci?!”

Mirandolina: Eh, da, si atunci… Oftez, si-s fara cuvinte. Nu stiu prin ce magie acel text a devenit atat de important in viata ta. El a fost, intr-a mea, acum aproape ca ma gandesc ca era intr-una din vietile mele anterioare, acel aeroport. Nu imi dau seama, si nu mi-am dat seama niciodata de ce te-a “atins” atat de mult acel text. El era foarte personal, si foarte direct. Erau simtirile mele in cuvinte. Erau maruntaiele mele pe hartie. Era o exprimare cat se poate de cruda a ceea ce simteam. Nu mi-am dat seama ca va afecta pe cineva in asemenea masura incat sa faca parte din istoria sa personala, si sa aiba o viata proprie, sa reapara din cutii, dintre hartii, in momente cruciale.

In ce ma priveste, Eva a evoluat. Da, tu mi-ai spus prima data in viata ca seman cu Eva.  Culmea e ca intr-o vreme, pseudonimul sub care scriam era Eva. Eva printre Iasomie, Jack, si tone de alte nume, naiba le mai stie, si alea-s din vieti anterioare, Mirandolina actual, incantata. Am cautat cartea si am citit-o. Mi s-a parut atat de tragica si de neagra incat n-am mai recitit-o niciodata de atunci. Planuiesc sa o fac acum. Insa acum vreo 2 saptamani am vazut o ecranizare a cartii, numita Eva. Ciudata ecranizare, dar ma rog. Existenta. In ce ma priveste, asemanarea mea cu Eva se opreste intr-un punct. Iubirea e la fel de intensa, neconditionata si fara limite. Insa… ei, insa… si de aici devine prea intim ca sa exprim asta in public. Poate doar daca ramanea anonim, locul acesta, asa cum s-a dorit a fi. Insa nu mai e, si atunci… 🙂

Repet si intaresc: iti datorez un vagon de bomboane. Ti le livrez in SUA, sau le mancam la Bucuresti? 😛

2010, un an…interesant

Cert, nu un an bun. Insa as ezita sa il cataloghez drept an prost, desi, pe alocuri, a concurat cu 2000, care e anul cel mai negru din istoria mea personala. Asa ca, interesant. 2010 m-a apropiat de mine insami. Cred ca am inceput sa ma iubesc mai mult, sa ma impac cu mine, sa ma cunosc si sa ma accept. Sa nu mai fiu atat de exigenta si neiertatoare cu mine insami. Stiam deja sa ma dau cativa pasi in spate ca sa ma privesc critic, chiar prea mult. In 2010 am invatat si ca pot sa admir unele lucruri din mine. Si e important ca lectie.

Schematic, 2010 (e o lista in ordine aleatoare si nicidecum in ordinea importantei. Ce contine aceasta lista sunt lucruri de egala importanta pentru mine) :

– am avut alaturi prietenii mei dragi din ceilalti ani, si familia. M-am apropiat de mama. Am invatat sa vorbim mai mult una cu alta, mai deschis, lucruri pe care inainte nu le vorbeam.

– am cunoscut oameni minunati. De la fiecare am invatat cate ceva, si nicio intalnire nu a fost intamplatoare. Fiecare a avut rostul ei. Unii din ei mi-au devenit prieteni. Altii au fost doar trecatori, dar am avut ceva de invatat de la ei

– mi-am regandit felul in care ma raportez la partea profesionala. Am putut sa ma gandesc, desprinsa din infernalul program 9-22, din anii 2007-2009. Am gasit 3 noi idei, pe care doresc sa le aplic. Ma bucur ca anul acesta mi-a dat ragazul sa pot sa imi caut idei noi, sa ma indepartez de monotonia cotidiana din momentul in care munceam din zori pana in noapte.

– m-am indragostit de un om extraordinar, inteligent. Traiesc sentimentul cu 200% din suflet si corp, cu delectare si pasiune

– am scris mult, la fel ca in alti ani, si am juisat scriind. Mi-am dat seama inca o data, ca traiesc prin scris, si ca daca n-am sa mai scriu, am sa mor. M-am bucurat scriind si m-am bucurat bucurandu-i pe altii cu scrisul meu, transmitandu-le lucruri si senzatii

– am lansat Scrisoarea Mea, ca sa contribui si ca visele altora sa se transforme in realitate. Sper sa ii ajut pe oameni sa scrie celor dragi. Eu cred in proiectul asta, si stiu ca va creste mare

– am gandit alte proiecte, care asteapta, cuminti, in capul meu, fie momentul potrivit (pentru unele), fie finantare (pentru altele)

-mi-am gasit (in sfarsit!), timpul si motivatia de a ma inscrie la cursuri de tango. Abia astept sa va arat rezultatele!

Sunt pregatita sa intampin un 2011 extraordinar. In care am sa iubesc, am sa daruiesc, in care am sa fiu o fiica buna, un prieten extraordinar, o iubita fidela si pasionata, un cetatean responsabil (ca tara asta chiar are nevoie!), pe scurt un om bun, sincer si implicat.  Si in care am sa rad mult, am sa traiesc intens, am sa iubesc arzator.  Abia astept!