intuneric

Aseara mi-a fost rau. Corpul isi revendica drepturile, si protesta, dupa ce a indurat. In ultima perioada, l-am extenuat. L-am intins. L-am impins la capat. Si pentru ca era prea dureros, am dormit, atunci, doua ore. M-am trezit sa lucrez… Apoi am vrut sa dorm din nou. Insa mintea mea iti scria (din nou!) o scrisoare. Nu ma lasa sa adorm, ma tinea in stare de veghe constanta si mi se rostogoleau in creier cuvinte pentru tine, silabe pline de intelesuri. Sentimentele mi se materializau direct in litere, iar literele se impreunau pentru a forma cuvinte, care se aliniau in fraze pline de sensuri si mai ales, incarcate de dragoste. Cuvinte pline de amor, de senzualitate, de dorinta, si de incarcatura din bucatele de suflet. Sentimente rastignite in cuvinte intense. Am incercat sa nu-ti scriu, sa tin lumina stinsa si pumnii inclestati.  M-am incapatanat. Am vrut sa ma opun. Mie insami. Sa-mi rezist ca sa-ti rezist. Insa mintea mea continua sa-ti scrie o scrisoare, dincolo de intuneric, dincolo de hotararea mea, dincolo de ratiune. Imi tasneau din minte paragrafe intregi. Zburau prin intunericul camerei, se loveau de geamuri. Cautau biroul, hartia, ecranul. Vroiau sa ajunga la tine, luand cu ele intregi fragmente de inima. Inima mi se va reintregi, chiar daca ea pleaca spre tine, in cuvinte. Dar pentru ca maine va fi din nou intreaga, va genera alte si alte incolaciri de cuvinte pentru tine, in care bucati de suflet vor porni din nou spre tine, dorinta si sens unic al daruirii. Maine nu voi mai vrea sa le opresc. Oricum, ce e scris, e scris. Ce trebuie sa se intample, se va intampla… Mintea mea iti scrie scrisori. Cele mai intense si mai senzuale scrisori. Cele mai emotionante si mai profunde scrisori. Cele mai sincere si mai adanci scrisori. Le scrie oricand. Cand conduc, cand merg pe strada intre doua intalniri, cand stau in parc, si chiar si cand incerc sa dorm. Pe mintea mea, n-o pot opri. Iar mintea mea, acum, iti scrie TIE, in permanenta, scrisori. Dorinta. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Si iar am tacut. O tacere ca o pedeapsa pe care mi-o dadusem mie insami. Fara scris, fara aer, fara suflu. Si iar am tacut destul de mult. Atat de mult cat se vede. Intre timp, insa, am experimentat. Am gustat si am trait. Am invatat lucruri noi. Am tras unele concluzii. Dulci, amare, amestecate, neutre. M-am mirat, dar m-am si bucurat. Sigur, intre timp am fost si mi-am scaldat corpul in mare. Mi-am perfectat auriul pielii. Am pielea ciocolatie, si-mi place. Par linistita. M-am deghizat iar… Am simtit ca ajung la o seninatate (ciudata, de altfel), a carei sursa n-am stiut sa o identific.  Am zambit si am ras. Am fost frenetica, ingaduitoare, pasionata, involburata, dar, in mod bizar, senina. Apoi a venit peste mine, reversul. Dorinta de izolare. De a nu iesi din casa… Am stat, de altfel, inchisa, intre duminica 4 AM, si miercuri, 7 PM. Trei zile intregi si 15 ore. Mult… Ca si cum simteam ca acele multe ore preced ceva. Cand am iesit, eram derutata, cumva decalata fata de lume. Intr-un univers paralel.  Am ras alaturi de oameni. Si culmea! Atunci s-a produs o minune. Nu mi-a venit sa cred, caci imi facusem un zid personal de aparare, cladit cu caramizi din scepticism si intarite cu tencuiala de cinism. Iar acoperisul era cerul acesta de cenusa, al unui iulie care nu e vara. Nu-mi dadusem voie sa sper, desi undeva, acolo, numaram… in ciuda fricii de ridicol, si a crustei aparente de seninatate inexplicabila. Oricum, e o vara ciudata. A fost o iarna interminabila, acum e o vara care nu seamana a vara, ci a toamna tarzie, morocanoasa, cu cer de cenusa. Parca vara nu mai vine niciodata, iar la toamna ne asteapta apocalipsa. Si apoi… acum, pentru unii oameni conteaza mai mult a avea decat a fi. A parea decat a sti. A vorbi decat a face. A planui decat a indrazni. A disimula decat a trai. A te inchide decat a iubi.  A te exhiba decat a simti. Nu-s ai mei. Ai mei, cei pe care-i simt, ii miros, ii recunosc, ii accept fara vorbe, din priviri si senzatii, sunt cei autentici. Dincolo de zidurile de cinism, scepticism, dincolo de zona de no man’s land a ne-asteptarii, dincolo de plafonul de ceata si cenusa. In ciuda apocalipsei, a negrei vesnicii si a nimicului. Cei care traiesc imprastiind lumina, ca si cand nimic nu s-ar sfarsi niciodata, sfidand pana si ideea de apocalipsa. Din toamna asta, sau de cand va fi sa vina. p.s. am vrut sa pun o poza mult mai « neagra », dar mi-a fost teama ca va sperii… Si nu meritati asta. Va multumesc ca sunteti. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sapte ar fi, se spune, o cifra magica. Poate fi o cifra magica si atunci cand numara si exprima raul, durerea, absenta? Am inceput sa scriu, desi numaram minutele, orele, zilele, abia la implinirea a trei saptamani. Alta cifra vestita. Dar nu am inceput atunci tinand cont de reputatia acesteia. Am inceput sa scriu atunci, pentru ca atunci s-au dezlegat baierele comunicarii. Pentru ca pana atunci fusesem paralizata. Pentru ca pana atunci gestionasem cu greu, cu chiu cu vai, absentele. Toate acele seri imens de lungi, toate acele ore care treceau taraindu-se, toate minutele impregnate de absenta lui. In primele doua saptamani, am fost insotita cat s-a putut de mult. Nu am cautat in mod special asta, dar asa s-a intamplat. Si probabil a fost bine. Atunci, dupa primele doua saptamani, (in a treia zi de luni, prima fiind aceea), am facut ciorba, banal exercitiu, si am plans. In fine, scriam toate acestea ca sa argumentez ca nu avea legatura cu esenta asa-zis magica a cifrei 3, cu incarcatura ei. Acum, 7. Nu sunt neaparat patrunsa de acest sapte. Asa-zisa consistenta magica a cifrei, nu-s deloc convinsa ca modifica ceva. Cand e rau,  e rau. Si e rau. Pentru ca fara el, e intuneric. Pentru ca fara el, e frig. E retezare. E moarte. Simt in spate fiorii inghetati ai raului. Iar cifra 7 nu aranjeaza cu nimic lucrurile. Nu mi-e deloc bine. Mi-e rau. Cateodata doar rau, altadata rau-rau. 7, magica? Magie neagra poate… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It