intim

Zilele astea e destul de complicat. Tac, pentru ca nu stiu sa vorbesc, mai mult decat comunicarea cotidiana sau profesionala. Tac, pentru ca nu pot sa scriu. Ma misc de colo-colo. Par reala, vie, normala, pozitiva, par eu, cea zambitoare. Ba chiar, nici nu am permisiunea lumii inconjuratoare sa fiu altfel. S-au obisnuit cu mine vie, optimista, si ma amendeaza cand par altfel. Ma trimit la colt ca si cand n-as fi eu, ci doar o copie a mea. Rejecteaza pur si simplu alta aparenta, alta senzatie, alta infatisare, alte trairi. Refuza un alt eu. Si am sa incetez si sa scriu, oriunde, in orice loc, pentru ca se simte, si nu-mi doresc neaparat asta. Ba-n plus, sunt penalizata pentru ca sunt « altfel » decat hotarasera ei, la unison, ca sunt. Pana la urma suntem imaginea noastra exterioara, in raport cu ceilalti, mai mult decat suntem noi, cei adevarati, fara umbre. Oricat de adevarati si sinceri am fi, oricat de autentici, oamenii imbratiseaza o imagine si o intronizeaza. Cum te abati putin de la ea, nu mai esti tu. Te cheama inapoi, pe tine, cel adevarat. Cei pe care ei il cred adevarat. Cel pe care l-au hotarat. Si pana la urma, probabil ca doar imaginea exterioara conteaza. Cum spuneam, nu ma dezbraca nimeni in sufletul gol sa ma controleze cum imi este, de fapt. Si cred ca e bine ca par luminoasa, pozitiva, puternica, vesela. Nici nu mi-ar placea altfel, de fapt. Sunt constatari, nu condamn atitudinea lor. Poate si eu, la randul meu, fac asta altora. Desi eu stiu ca sunt absolut ingaduitoare, si discreta, si nu prea-mi permit ganduri in alb/negru si « condamnari » ale oamenilor. Oricat de « extremista » as fi in sentimente, sunt toleranta in relatiile umane, si permisiva. Dar poate ca e mai bine cum sunt ei. Poate ca e bine ca refuza alta imagine a mea. Pana la urma, eu sunt cea care tine extrem de mult la intimitate, si apăr cu ghearele si dintii ceea ce consider privat. A nu percepe din mine decat fetita vesela, optimista, care glumeste si sub furtuni, care nu-si pierde simtul umorului, e poate foarte bine. Ei refuza partea intunecata, cinismul umorului meu care aluneca in macabru (ma penalizeaza de fiecare data pentru asta), tristetile mele. O cheama inapoi pe luminoasa. Si poate ca e bine asa. Pana la urma, ei ma ajuta sa-mi pastrez trairile intime dincolo de perdeaua groasa pe care am tras-o intre public si privat, in viata mea, si pe care nu doresc nicicand sa o inlatur. Mi-e greu in unele zile. Date pregnante in viata mea. Ironia sortii, pe 17 aprilie am pierdut un om, si tot 17 aprilie m-a facut sa cunosc alt om. La niste ani distanta. Tot ironia sortii, zilele astea mananc bomboane Bucuria. Cum suna? Sunt trista si mananc Bucuria. N-o mai manca, traieste-o. De unde sa o cumpar? Nu se cumpara… bomboanele se cumpara. Cu bomboanele e infinit mai usor. Insa bomboanele indulcesc doar putin… Derizorie bucurie. Efemera, non-profunda, superficiala…

Hai ca sa o lamurim odata pentru totdeauna si pe asta 🙂 Cum are Facebook-ul niste probleme tehnice si niste galme, cum apare paranoia colectiva. Nu ca ar fi niste dificultati tehnice momentane…. Circula niste zvonuri si exista un stres foarte raspandit intre oameni cum ca ne urmaresc baietii cu nu stiu ce fel de ochi pe Facebook. Sa ne intelegem, dragii mei, chiar daca ar fi asa, ei nu au acces la bazele de date ale Facebook-ului. Isi pot face conturi normale, ca tine, ca mine, ca el, ca ea, si sa ne intre in liste. Bun, si ne intra in lista, si ce vad acol? Fix pix. Caci tot ceea ce postam este ceva deliberat, si alegem cu discernamant. Nu e nimic secret, cel putin eu asa consider. Pentru mine ce e secret, intim sau privat nu isi are locul pe Facebook. Ce este pe FB, are atributul de « PUBLIC », pur si simplu. Fara discutie si fara drept de apel. Scriind un status pe Facebook, e ca si cum ai pune banner intr-o intersectie circulata…  Cine n-are constiinta acestui lucru, e problema lui proprie. Bun, sa zicem ca-si fac ochii albastri conturi si ne intra in liste. Si se uita la noi. Si? Deci ce afla? Nimic. De pilda, eu nu-s destul de importanta cat sa-si piarda timpul urmarindu-ma. Si daca m-ar urmari, ce ar vedea? Fix nimic. Ar vedea ca ma duc la lectii de tango, ca mananc ciocolata, ca iubesc un barbat, ca ascult Mylene Farmer… si ce-ar mai vedea? NIMIC :)))) Deci absolut nimic relevant. So what? Aaaa, da, ar mai putea afla ceva vital: ca-mi fotografiez pantofii si ca am 38 de perechi de cizme. Ete fleosc 🙂 Si ca-mi place culoarea rosie si parfumul Nina de la Nina Ricci, mai mult decat celelalte 12 parfumuri pe care le am. Iar apropo de ce ar putea afla de pe Facebook, urmarind pe altii, oamenii politici sau persoane importante intr-un fel sau altul, presupun ca acestia sunt maturi cand isi pun informatii intr-un loc public cum e FB-ul. Pentru ca Facebook-ul e ca si cand ai scrie cu creta pe trotuar pe Magheru, adica vede multa lume. Cine nu e constient de asta, repet, e problema lui :)) Sa nu se smiorcaie dupa aia ca de unde se stie. Cat despre spioni, (hahaha) sincer nu cred ca isi fac cont de Facebook ca sa-si faca grup si sa comunice intre ei :))) Sau ca sa dea like la pagini de fabricanti de arme si sa incinga discutii despre cel mai potrivit mod de a transporta chestii interzise. Nici teroristii nu cred ca se pornesc in contradictii pe wall-uri despre locul unde ar fi cel mai potrivit sa faca urmatorul atentat si care e cel mai eficient explozibil. Iar daca chiar vorbim despre baietii respectivi, ma indoiesc ca-i plateste cineva ca sa ma priveasca pe mine si pantofii mei :)) Sau ca sa priveasca ochii mei albastri, ca da, si eu am ochi albastri. Deci nu cred ca-i…