Revelatia de la pepeni

Ei, nu v-am spus, acum doua zile am fost la Pepeni Day la prietenii mei de la Startups. In primul rand nu v-am spus asta pentru ca initial blogul acesta se dorea oarecum anonim, si in consecinta nu comporta elemente de identificare, si nici povestiri concrete din real, sau referiri care ar putea duce la o interpretare. Acum insa, blogul acesta e legat si răs-legat de numele meu, asta e, nu-l mai dezleg 🙂 Cand o sa ma apuce dorul, am sa-mi fac alt blog, complet anonim, de acea data, {acum stiind ce sa evit, ca greseli, in contextul dorintei de a ramane anonim}. Dar nu asta era subiectul, ci aceasta a fost o paranteza introductiva si explicativa diferita.

La Pepeni Day, dincolo de bucuria de a revedea prieteni dragi si de a cunoaste oameni noi si interesanti, m-am trezit captand atentia oamenilor abia intalniti si starnindu-le rasetele prin felul haios si concis in care am rezumat unele interactiuni de pe Facebook. Asa ca, daca am facut-o in real, vorbind despre virtual, cred ca merita si virtualul sa stie despre el insusi 🙂

Spuneam ca desi sunt fan inconditional al FB, de obicei, are si micile lui neajunsuri. Unul din neajunsuri este ca oameni care nu te cunosc deloc, nu te-au vazut in viata lor, si uneori te au in lista de nici 5 minute (sau de nici 5 zile), vin si-si dau cu parerea despre tine insuti, despre propriile tale statusuri despre tine si cum esti, contrazicandu-te. Culmea e ca unii sunt atat de vehementi in acest dialog incat oameni care te stiu din lumea reala se gandesc ca acea persoana care isi da cu parerea asa de fara drept de apel probabil te stie de mai mult timp (poate din copilarie chiar :D). Cand colo, este vorba despre oameni care chiar nu te cunosc. In decursul timpului am avut nenumarate intamplari de acest fel. N-am reactionat la toate la fel. La unele reactionez mai umoristic, la altele reactionez mai dur, la unele zambesc, la altele ma incrunt, altele ma indispun de-a dreptul. In unele momente sunt mai relaxata, in altele, sunt, ca orice om, obosita sau nervoasa.

Sunt absolut fanul discutiilor de idei si schimbului de argumente, chiar si cu necunoscuti, nu intelegeti gresit. Dar NU cu subiectul “propria mea persoana”, atunci cand interlocutorii NU ma cunosc. Si eu am in lista oameni pe care nu-i cunosc (acum rari, in lista trecuta mult mai multi, pana sa-mi transform profilul personal in pagina, caci efectiv nu se mai putea. Voi scrie si despre asta, dar alta data). Intru in discutii cu ei. Dar sunt discutii despre idei, despre politica, despre filosofie, despre viata in general. Nu indraznesc sa ma duc la Gica si sa-i comentez un status personal despre el insusi, pentru faptul ca am decenta de a-mi da seama ca NU, nu-l cunosc pe Gica si nu e corect sa-mi dau cu parerea aiurea, in necunostinta de cauza.

Aseara mi s-a intamplat ceva similar. Nu era de 2 minute in lista mea si comenta chestii personale ca si cand ma stia de o viata. Am spus: “As prefera ca, macar pentru inceput, cat nu ne cunoastem, sa te abtii de la comentarii despre persoana mea. Nu de alta dar NU NE CUNOASTEM.”  In acelasi timp resimt un disconfort teribil sa trebuiasca sa pun problema asa, dar nu se mai poate. Poate sunt perceputa ca orgolioasa, rece, distanta, dar efectiv, nu mi se pare corecta abordarea asta. Nu vreau sa sune nicicum, pur si simplu este ca in real. Atunci cand abia intalnesti un om, dai mana cu el, iti rostesti numele, il asculti pe al lui. Si nu-ti dai cu parerea despre el, pana nu incepi sa vezi despre ce e vorba, pe parcurs, pana nu tatonezi, pana nu petreci ceva timp langa acea persoana. Nu stiu de ce oamenii cred ca in virtual ne putem permite mai mult sau mai repede decat in real… Gresit. Nu. Mi-ai intrat acum in lista, dar nu ne tragem de sireturi imediat.  A intra in lista cuiva e echivalent cu a da mana si a-ti rosti numele. ATAT. Cheile de acces se obtin pe parcurs, mult mai tarziu, poate chiar niciodata. Nici macar nu e garantat ca vei ajunge vreodata in posesia acestor chei, ca vei ajunge vreun apropiat al persoanei, respectiv sa ajungi sa fii in masura de a-ti da cu parerea despre acea persoana.
Eu am in lista in principal oameni care ma cunosc. Si cand apare cineva care isi da cu parerea asa, fara clipire despre mine, cei care ma cunosc cred ca acela ma cunoaste si mai bine. Ori, e fals. Si n-am de ce sa mentin pareri false in jurul meu, plus ca scopul meu pe Facebook nu e sa pierd timp explicand unor necunoscuti ca e absurd sa ma contrazica atunci cand vorbesc despre mine insami, mai ales ca ei nu ma cunosc DELOC.

La o mie de ani de cand internetul a intrat in viata noastra, credeam ca netiquette e oarecum stiuta, mai ales ca tine mult de respect si de bun simt, aceleasi notiuni ca in real. NU, in online distantele NU SUNT MAI MICI decat in offline. Nu sunt mai dispusa sa ma dau in barci cu necunoscuti decat as face-o daca m-ar fluiera pe strada.

Ca sa rezumam: eu sunt o indragostita de comunicare, pasionata de discutii si de schimburi de argumente, de interactiuni de idei. Comunicare imi curge prin vene, nu sange. De aceea mi-am ales si meseria, de aceea folosesc orice mijloc de comunicare cu mare drag. Foarte des mi s-a intamplat de 12 ani de cand sunt pe internet, sa intru in discutii cu necunoscuti, si ma pasioneaza (de cand ma stiu) o discutie inteligenta, cu argumente si explicatii. Chiar si argumente contradictorii. Caci din acele discutii se pot naste idei interesante.
Am intrat insa in discutii in care simteam ca am ce sa aduc ca plus valoare, sau ca imi pot da cu parerea. Astazi, fac la fel. Insa mi se pare de bun simt sa vorbesti atunci cand te bazezi pe ceva. Si profesional, am facut la fel. Incercam sa nu-mi dau niciodata cu parerea despre lucruri despre care nu am habar. Sa ma documentez, nu sa ma trezesc vorbind.
De-a lungul timpului am vorbit despre politica, istorie, religie, viata, comportamente. Am deschis sau intretinut discutii lungi, care au durat ore, zile sau chiar saptamani.
Ce nu pot insa intelege, in ruptul capului, este cand oamenii care nu-i cunosc pe alti oameni in real, vin si isi exprima pareri foarte ferme si transante, exact atunci cand cineva scrie ceva despre el insusi. Pana la proba contrarie, fiecare stie mai bine cum stau lucrurile despre el insusi. Si daca e sa fie contrazis, macar sa fie contrazis de cei care il cunosc, cu care a petrecut ceva timp impreuna. Macar catva timp. Nu de catre niste straini care chiar nu-l stiu.
Iar nonsalanta si fermitatea cu care acei straini contrazic, ii face (culmea!), pe altii sa creada ca acei oameni se bazeaza pe ceva, fiind atat de transanti. Mie mi s-a intamplat ca prietenii mei cei mai buni sau chiar propria mea familie sa creada despre X sau Y ca e prietena mea cea mai buna, numai dupa inversunarea cu care ma contrazicea cand eu vorbeam despre mine insami. Si cand colo? Era un strain.
Culmea e ca aceeasi oameni nu-si dau neaparat cu parerea despre idei generale, sau politica, sau altceva, ci numai despre lucrurile pe care oamenii le spun despre ei insisi, si despre care de obicei, nu au habar. Atunci apar, ca din senin, si intra in contradictie.

Ca sa ajung la ce vroiam sa anunt: institui la mine o regula de bun simt. Sunt o mare amatoare de discutii, de jocuri de cuvinte, de schimburi de idei, imi place mult feed back-ul oamenilor la postarile mele, si imi place sa discut postarile celorlalti, sunt dornica sa invat, imi place sa fiu “inspirationala” (cum mi-au spus unii ca as fi). Insa in momentul cand scriu ceva despre propria mea persoana, nu ma contrazice, te rog, decat daca ma cunosti in real. Daca nu, abtine-te. Daca nu te abtii, este profilul meu, si nu vei face parte din el prea mult timp.
Discutiile sunt posibile, evident, si chiar de dorit, chiar si la statusurile “eu despre mine”, si-mi fac intotdeauna mare placere reactiile celorlalti. Altfel nu as scrie online. As scrie in alta parte. Sau le-as pastra pentru mine. Deci le scriu pentru ca imi doresc discutii. Dar daca nu ma cunosti, incearca sa “ma mirosi” sau sa ma intelegi, inainte de a face afirmatii despre mine, in contradictoriu cu propriile mele pareri despre mine insami.
Cum ar veni, eu institui cenzura (:)) daca autocenzura nu functioneaza decat defectuos sau pe alocuri la unii.

Inchei cu un exemplu relevant de interactiune foarte gresita. Primesc un mesaj de la cineva pe care nu-l am in lista, si ale carui informatii vizibile sunt extrem de sumare. Din seria: s-a cam democratizat internetul, si e pacat.

Cineva 11 octobre, à 19:33 Daca ai putea sa te rezumi intr-un cuvant, ce cuvant ai alege ?

Mirandolina 11 octobre, à 19:35  De ce ti-as raspunde la intrebare? Politicos este sa spui buna seara si sa te prezinti. Nu stiu cu cine vorbesc, si nici de ce as vorbi…Astept, si poate reluam conversatia, sub alte auspicii, daca mai e cazul.

Cineva 11 octobre, à 19:49 De ce NU mi-ai raspunde ? De ce nu mi-ai vorbi?Dificultati de comunicare nu cred ca ai si apoi,unul dintre citatele tale preferate spune:”A comunica inseamna a pune in comun, iar a pune in comun este actul care ne constituie.” Mi s-a parut interesant profilul tau si am fost spontan. Nu ai uitat senzatia, sper. De ce ti-ai impune niste “reguli de acces” cand esti intr-un spatiu virtual?

Mirandolina 11 octobre, à 20:49.  Spatiul, real ca si virtual, nu exclude politetea. M-a invatat mama sa nu vorbesc cu necunoscuti. NU insista. Daca nu te prezinti, n-ai nicio sansa sa primesti vreun raspuns.

Revin. Retineti asta: in virtual, ca si in real, se aplica regulile de politete. Am mai scris despre asta, in februarie, aici.

Martie: primavara, nu femeie!

Am scris pentru Dragos un articol despre martie, femei, barbati, lume, cafea, gheise 🙂 Am scris greu, si ii multumesc ca a avut rabdare de inger sa ma astepte. La mine scrisul e o stare de spirit, iese visceral… Iar zilele astea e cam complicat. Multumesc. Iata textul si aici.

Luna martie e importanta pentru mine doar pentru ca se apropie primavara, sau chiar vine. Ca o stim aici. Ca incepem sa vedem soarele, florile… Desigur, faptul ca luna martie e asociata cu luna femeii, asta stiam de mica. Pentru mine, ca adult, ea si-a pierdut in valentele asocierii. Poate pentru ca timp de 10 ani am locuit intr-o tara diferita, fara traditia martisorului, si in care 8 martie era mai degraba o zi in care se discuta despre conditia femeii in societate si in lume, mai mult politic si social. Sau poate din alegeri personale, din teorii care ma fac sa privesc altfel lumea. Luna femeii? Nu am privit niciodata femeia ca pe ceva diferit. Femeia e om. Au fost perioade din viata mea cand mi-as fi dorit sa fiu baiat. Nu era legata de vreo frustrare, de vreo interdictie, nu ma pot plange de “conditia” femeii in ceea ce ma priveste, adica nu este rezultatul vreunei ingradiri.

M-am nascut intr-o tara europeana, mama mea este si a fost dintotdeauna o femeie puternica, de cariera, un model pentru mine (conciliind perfect viata personala cu cea profesionala), marile lupte, precum dreptul la scoala, la vot, la avort erau demult in spatele generatiei mele, ca si lupta pentru eliberarea sociala. Luptele erau depasite. Nu spun ca nu mai exista uneori momente cand ar trebui sa te lupti, dar… Eu cred in complementaritate, nu in egalitate. Nu suntem egali. Nu suntem nici macar egali intre indivizi, avem diferente de la cer la pamant pe toate planurile, cum am putea fi egali intre sexe? Cum sa fim egali cand avem constitutii diferite, feluri de a fi diferite, preocupari diferite? Cum si de ce sa fim egali? Cum sa fim egali cand eu nici macar cu celalalte femei nu sunt egala? Indivizii, indiferent de ce sex, sunt diversi, diferiti, multipli. Cum sa fim egali?  Eu cred in complementaritate, in potrivire, in completare. Eu, ca jumatatea LUI. Nu eu ca egala lui. Barbatul si femeia, ca doi membri de echipa, fara de care lumea n-ar merge inainte. Eu fara el, beteaga. El fara mine, vaduvit de seva. Dar nu egali. Ci doua bucati care se imbina perfect, ca intr-un puzzle al vietii, in care fiecare suntem creati pentru cineva.  In golul din mine incape fix el, ca si cand acel gol a fost proiectat pentru a fi umplut doar de el, piesa lipsa din constructie. Mecanismul astfel constituit functioneaza perfect, muta muntii si duce lumea inainte.

Asa cum nu cred in egalitate, nu cred nici in tezele care ne opun, ca sexe. Indiferent daca aceste teze provin dinspre baieti sau dinspre fete. Nu suntem dusmani. Ades ma simt mult mai apropiata ca mod de gandire si ca subiecte de discutie de baieti decat de fete. Cand eram mica, m-am jucat regulamentar cu papusile, nu cu masinutele sau camioanele. Dar detest acum, ca si adult, sintagma „hai sa iesim ca fetele”. Mi se pare ceva arhaic, o intrunire feminina este ceva depasit. Si nu numai din cauza faptului ca e putin pueril, sau ca avem nevoie de barbati pentru echilibru. Dar si din cauza felului in care deviaza discutiile „intre fete”. Invariabil „ei e porci”, „nenorocitul m-a ranit, a iesit cu alta”, invariabil discutii despre machiaj, coafor, pantofi. Chiar si la femei destepte si cultivate. Nu ma intelegeti gresit, iubesc pantofii, ma machiez si merg si eu la coafor. Dar nu consider ca astea sunt/pot fi subiecte de conversatie. Cel putin nu mai mult de 5-10 minute pret de o intrebare si un raspuns cu o informatie.  Subiectele eminamente feminine, cele abordate „intre fete” ma plictisesc pana la disperare. Sincer, prefer sa ies „la bere cu baietii”. In schimbul acceptarii unui limbaj mai crud, ajung totusi, discutand cu baietii, mai mult si mai des la schimburi de idei, la discutii interesante. Sigur, vorbim despre gagici si masini, un timp, dar dincolo de asta, baietii vorbesc,  mult mai mult decat fetele, despre viata, idei, idealuri. Cu ei pot vorbi politica, filosofie, literatura. De cate ori, la intrunirile „ca fetele” vorbim subiecte din astea? Fiti sincere 🙂

De aceea sunt buna prietena cu baietii, din adolescenta incoace. Iar faptul ca sunt buna tovarasa cu baietii nu inseamna ca nu sunt feminina. Dimpotriva, port intotdeauna tocuri si rochii, nu ies nemachiata nici pana la colt (desigur, nu un machiaj excesiv si batator la ochi, ci unul natural, dar machiaj), sunt foarte feminina. Iar blugi port de 2 ori pe an, maxim. Adica aversiunea fata de „hai sa iesim ca fetele” nu e izvorata din vreo frustrare fizica sau vestimentara. Nu sunt o femeie “nebagata in seama”, si asta ma face sa reneg valorile feminine….

Sunt, de asemenea, femeia unui singur barbat. Cred cu forta in cuplu, in iubire, in legaturile sufletesti, mentale si trupesti dintre doi oameni. Sunt docila ca iubita. Pe cat de razboinica si ferma par in viata profesionala, in viata personala sunt femeia unui barbat, dedicata trup si suflet lui. Cu cerul si pamantul. Pana la infinit. Si simt o delectare imensa sa il iubesc, sa stau langa el, gata sa-i implinesc dorintele. Gheisa. Si fericita de conditia de gheisa. Ii gatesc. Nu pentru ca trebuie, ci pentru ca il iubesc.  Il sprijin si il sustin. Echipa. Cu notiunile de comunicare mentala foarte puternic intiparite. Si de respect, care este una din valorile mele cele mai puternice.

Nu, nu cred nici ca „barbatii e porci”, nici ca femeile sunt bune. Suntem indivizi diferiti, avem valori diferite, calitati si defecte. Nu mi se pare valida impartirea lumii intre barbati rai si femei bune (vazuta dinspre femei), si nici invers (vazuta dinspre ei). Cred ca suntem in primul rand oameni care ne completam si care putem ridica temple impreuna. Cream lumea, la propriu.  Nu trebuie sa ne plasam in pozitii de lupta, in opozitie.

De aceea, revenind la luna martie, nu numai ca nu simt nevoia unei luni a femeilor, dar chiar ma enerveaza un pic aceasta notiune. Daca apreciezi si respecti pe cineva, daca il iubesti si doresti sa iti exprimi aceste sentimente, ai la dispozitie tot anul, oricand.
Nu, nu neg frumusetea traditiei martisorului, si imi doresc sa o perpetuam. Dar luna femeii… Nu. E frumos sa primesti flori candva, oricand. Nu sa te intrebi daca ti-a cumparat flori „pentru ca asa trebuie, pentru ca asa se face”. E frumos sa primesti aprecieri, saruturi, imbratisari, scrisori, oricand. Nu neaparat in martie, unde va exista intotdeauna dubiul daca e un gest „la gramada”, o actiune „de turma”, sau ceva reflectat, simtit, gandit, din suflet, ceva dedicat. Oare chiar avem nevoie de martie ca sa ne amintim de mama, de sora, de iubita, de colega? Nu, cert, nu avem. Iubiti-va, apreciati-va si aratati-va asta din ianuarie pana in decembrie!

Iubitul meu, iubeste-ma, respecta-ma, scrie-mi si adu-mi flori oricand, asa cum si eu te iubesc, te respect, iti scriu si te sustin oricand…