educatie

Pentru ca am reflectat de ceva timp la subiectul asta, cred ca merita sa aprofundez un pic. Cineva spunea ca romanii sunt mitocani sau indoielnici, pentru ca « exemplul pozitiv vine de sus. Cei mici imita doar. » Eu nu cred asta. Ba chiar inclin sa cred invers, si anume ca omul pus in functia de sus este de o calitate indoielnica din cauza ca multi oameni mici au considerat ca e potrivit sa-l propulseze in acea functie, asa cum e, mitocan, etc, pentru ca le seamana. Este o imagine in care ei se regasesc. Le seamana, deci. Cat despre faptul ca daca cei de sus sunt mitocani, e scuzabil sa fie si cei mici, iar nu sunt de acord deloc. Nu e mai putin grav sa furi si tu, pentru ca fura si altul. Nu e mai putin grav sa minti si tu pentru ca minte si altul. Poti sa fii om si civilizat chiar daca cei mari sunt in halul asta. Daca te consideri “dezlegat” si liber de a face orice, doar pentru ca presedintele e mitocan, mitoman, plangacios, gaunos, e trist. Presedintele, la un moment dat, intr-un fel sau altul, va pleca. Poporul ramane. Daca poporul perpetueaza aceste comportamente (prin asa zisa putere in stat, presa), vor alege un alt presedinte dupa chipul si asemanarea lor. Adica n-am rezolvat nimic, pe scurt. Asta e marea nenorocire. Vom perpetua alegerile gresite daca nu schimbam lucrurile jos, la scara mica. Desigur, pestele de la cap se impute, insa insanatosirea societatii se face cu fiecare bucatica a ei, eu asa cred. E discutabil ca nu poti fi bun sau macar etic, daca cei de sus nu sunt. Dupa rationamentul asta, am deveni toti niste mitocani, hoti, mincinosi, etc, si ne-am simti nevinovati, pentru ca asa sunt mai marii nostri. Insa sunt si unii care pot si fara exemplu de sus. Poate ca le-a fost de ajuns exemplul parintilor, sau ceea ce au inteles ei, mai tarziu, singuri, din viata. Cum si-au delimitat binele si raul. Si da, din pacate, eu cred ca e mai degraba invers. Adica faptul ca oamenii sunt de proasta factura ii face sa aleaga pe cineva in care se pot regasi, oglindi. Nu tintesc mai sus. Vor unul aidoma lor, pentru a-si legitima propria nicmicie, propriile lucruri indoielnice. Eu cred ca intai trebuie sa schimbam jos ca sa putem visa sa se schimbe ceva sus. Candva, acum cateva luni, intr-o discutie, un prieten facea o observatie foarte justa. »Uita-te la americani. Au avut mereu presedinti frumosi, sau macar prezentabili. Noi alegem un urat, pentru ca nu ne complexeaza, ne regasim in el. Nu visam mai sus, luam unul cu care ne putem identifica. » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Reiau ideea pe care vroiam sa o scriu ieri: despre parintii vest europeni in raport cu parintii nostri. Cand am ajuns in Franta, la 18 ani, mi se parea ca parintii occidentali, care sunt diferiti de parintii romani, sunt indiferenti, reci, aproape spre iresponsabili. Am vazut parinti lasandu-si copiii sa se joace cu foarfeca, in timp ce ei, impasibili, citeau o revista. Am vazut parinti care imprumuta bani copiilor si ii asteapta inapoi. Am vazut parinti care pareau nepasatori, in cel mai bun caz, fata de copii. Venita din societatea romaneasca, mai ales pe vremea aceea, eu fiind inca un copil, dupa o copilarie comunista, abia iesita de dincolo de « cortina de fier », mi se parea ciudat sistemul. Ulterior, aveam sa-mi dau seama ca e mult mai bine. Mult mai corect si mai echitabil. Si ca asta ii ajuta si pe copii, le da un start foarte bun in viata. Tinerii francezi pleaca din casa parintilor foarte repede, majoritatea la 18 ani. Sunt mult mai putin dependenti de acestia, ceea ce face ca sunt mai independenti ca indivizi. Au concret, bine sadita in creier, ideea ca trebuie sa muncesti ca sa castigi bani. Nu putini sunt parintii care nu dau bani de buzunar copiilor lor decat in schimbul unor sarcini casnice (spala masina, spala vasele, dau cu aspiratorul, etc). Mi se pare un sistem echitabil pentru a intelege ca atunci cand cresti, trebuie sa muncesti ca sa iti castigi existenta. Inveti de fraged ce e munca, intelegi importanta acesteia, castigi respectul pentru ea. Inveti ca ai bani daca faci ceva. Nu daca stai. Inveti sa iti doresti sa existi prin tine insuti. Inveti sa iti doresti ceva de la viata. Inveti sa ai ambitia de a nu depinde de nimeni. Cred ca dependenta e cel mai rau lucru. Parintii romani isi cresc copiii intr-o dependenta prea mare. Din dragoste prost inteleasa ii supra-protejeaza. Ii cocolosesc. Ii sufoca, in unele cazuri. Ii leaga de ei, prin diverse metode. De dependenta materiala (si societatea e faurita in asa fel). De manipulare psihica. De culpabilizare. Enuntul « fac un copil sa aiba cine sa-mi aduca o cana cu apa la batranete« , e o notiune atat de egoista! Si nu, copiii occidentali nu-si abandoneaza parintii la batranete. Nu intr-o proportie mai mare decat cei romani. Dar e o intreaga filosofie de viata care e diferita. Una e sa acorzi sprijin parintilor cand au nevoie, si alta e sa concepi o intreaga viata pe principiul « l-am facut pentru mine, sa-mi fie aproape.  Il tin aici, langa mine. Iau toate deciziile de viata asa, nu-l las sa se dezvolte ca individ diferit de mine. » Trebuie sa faca ce decid eu, ba chiar sa faca ce n-am putut sa fac eu. E legitim sa-ti doresti reusita copilului tau. Bucuria sa. Succesul sau. Dar nu poti sa-ti doresti fericirea copilului tau cu forta, sa-ti doresti o chestie care pentru tine e fericire, dar care pentru el e departe de a reprezenta notiunea de fericire. Fericirea este ceva foarte subiectiv. Numai din interior poti spune ce e fericirea. Este important sa ii dai bazele…

Sunt nascuta, crescuta aici, in Bucuresti. Am obiceiul sa spun ca sunt copil de asfalt, pentru ca nu am fost in copilarie in vacante la tara. Adica am fost doar intr-o copilarie mult prea frageda, din care nu am amintiri. In fine, nu copilaria si amintirile sunt subiectul despre care vreau sa scriu aici. Am avut bunici pe care i-am iubit mult. Am o mama de o noblete sufleteasca rara. De fapt, e nobila in tot. Am o mama extraordinara. O femeie si feminina, si puternica. O femeie eleganta si fizic si mai ales eleganta moral. O femeie care a reusit profesional, si care a fost si mama exemplara. Care gatea si se ocupa de casa, desi cariera sa a fost (si este) impresionanta. Mi-a fost model, cand am crescut. Mi-a starnit admiratia de cand am mijit ochii. O admir si acum. M-a indrumat intr-un fel minunat, m-a ghidat. Nu stiu cum a facut, dar a procedat extraordinar. A avut o metoda incredibila de educatie. Nu mi-a interzis niciodata nimic. Nu am avut, practic, interdictii, pe parcursul copilariei si adolescentei. Tocmai pentru ca nu am avut interdictii, tocmai de aceea nu am fost tentata sa fac cine stie ce prostioare sau prostii. N-am fumat, n-am baut. Nici macar n-am avut prieten 🙂 Vroiam doar sa invat. De altfel, am luat premiul 1 pana in clasa a 12a. (aici era sa fac o gluma proasta, din seria « si la ce mi-a folosit!:D ») Si asta pentru ca nu mi-a spus niciodata, dar niciodata: « Invata! Fa-ti lectiile! » Eram extrem de cuminte, si asta pentru ca nu mi se interzicea in mod clar nimic. Insa a stiut, habar nu am prin ce metoda, sa-mi sadeasca in mine valori puternice (corectitudine, onestitate, loialitate, ura fata de minciuna si lasitate, constiinciozitate… si altele). Si a stiut si sa ma faca sa inteleg care sunt lucrurile rele. Tot nu stiu prin ce metoda, caci in orice caz, nu prin interdictii rostite. Imi acorda devreme multa incredere. Si ma simteam mandra de asta, si nu i-o inselam. Eram asa, cumva, responsabila de increderea pe care mi-o acorda. Imi acorda si multa libertate. La 13-14 ani ieseam la petreceri cu colegii mei, si ramaneam pana la 1-2 dimineata, ceea ce la varsta noastra si la vremurile de atunci era foarte mult. Toate colegele ma invidiau pentru mama. Pentru intelegerea ei. Pentru felul in care se comporta cu mine. Pentru tineretea si eleganta ei, pentru libertatea pe care mi-o acorda. De altfel, mult timp dupa copilarie, acum, ca adult, o fosta colega de-a mea din scoala generala, pe care am continuat sa o vad pana la bacalaureat, imi spunea ca pe mama o vedea ca pe o doamna din inalta aristocratie, ca purta acea noblete in priviri, in atitudine si in comportament, ramanand in acelasi timp calda si feminina. Mama mi-a cultivat si dragostea pentru diferenta. Si dorinta de a ma distinge printre ceilalti. De a fi intr-un anume fel. Si de a nu fi ca ceilalti. Si placerea de a fi cocheta si ingrijita mereu. Mama, desi era o femeie ocupata,…