triste

Nu e de râs, e de plâns, ba chiar de fugit cât ne țin picioarele, cât de departe se poate. La Pitești, o clasă întreagă de elevi care dădeau bacalaureatul a scris în locul rezervat numelui și prenumelui lor, Ion Popescu, pentru că li se arătase un model. Infiorător. Atât îi duce capul. Când vor îmbătrâni generațiile noastre, iar aceștia vor fi generațiile care vor munci, ce se va alege de țara asta? Atunci de ce să mă mai mir de căutări pe Google de genul: cum sa lesin, cum  faci un id mama  si tata, ce este echilibrul lumii?, cum pot sa lesin mai repede (lol), dragoste la schimb, de ce nu ma intelege lumea, de ce au oamenii emoti (nota: la toate interogarile am pastrat « ortografia » initiala), cum trebuie sa ma port in lume cu alti necunoscuti, cum se pupa la emoticoane, nu ma mai suna mi-e dor de el cumplit, indispensabila pentru viata mea, ma simt o copila pierduta, suntem mai egali, prietenia dintre mine si hamsteri, www.hai sa ne cuplam, hamster ochii, cate suparari am tras de mi, ce reprezinta ochii sinceri, cat poti sta lesinat, am dreptul de a fi suparata pe mine, care sunt lucrurile ce v-au placut la o floare si 2 gradinar, castigi 500 lire sau 500,000.00 lre la loteria mailurilor ?, cu cine va intelegeti mai bine cu tata sau cu mama?, cum ar trebui sa povestesc o schita?, cum dau add unui prieten la hi5, emoticon care lesina, emoticon cu sange, emoticons cum se face o inima, eu si floarea, cums a faci bani din spamuri, diferentele lumii, download spamuri, imagine in care sunt 3 emoticons un sarut ala cu limba, nu sunt toleranta cu, joc cu mama si tata, nu lasa parintii sa hotarasca pentru tine, oglinda de vazut in ea pe net, cat poti transmite prin ochi, versuri: ma simt prizonier inlantuit si nu pot invata, emoticon cu lesin, cum sa ma schim cind prietenul mi-o cere, emoticon de oameni, lucruri din emoticoane, emoticon »lesin », nu poti sa citesti in ochii mei, statusuri de fatarnicie, iubita mea nu intelege reciprocitatea, un lesin perfect, iti dau bani parintii, ce ests apocalipsa, cel mai mare ochi din lume, eu cred ca oglinda lor este scrisul ce lasa mana lor, nu te iubesc putem fi prieteni, prietenia nu exista, statusuri de toleranta, ststusuri sa lese lumea surprinsa, cafea nedormit si nemancat, tradu cine se iubeste se tachineaza, din oglinda i oglinda ma vad diferit, cum sa pastram o prietenie… Altfel, n-avem onestitatea de a recunoaște că da, școala românească scoate tâmpiți. Nu numai din acestia, dar cert, într-o proporție mult mai mare decât în generațiile anterioare. E teribil. Intamplarea cu cei 30 de Ion Popescu demonstreaza din plin. Nu stiu sa gandeasca dincolo de o chestie…. Nu stiu si nu pot sa o faca. Si ma miram, acum ceva timp, de unul din acestia care cauta pe Google « cum sa pastrezi o relatie« . El era « in norma », din pacate. Sunt trista. share: Bookmark on…

Parcare Budapesta Priviti si reflectati. Si am zis Budapesta, nu Paris, nu Londra, nu New York, nu pe Marte. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

« Un prieten este cineva care iti da libertate totala pentru a fi tu insuti. » James Douglas Morrison « Un prieten este cineva care te cunoaste asa cum esti, intelege ce ai fost, accepta ce ai devenit si, cu blandete, te lasa sa cresti in continuare. » William Shakespeare Am, ca toti oamenii, cativa pretiosi prieteni adevarati, din aceia, in adevaratul inteles al cuvantului. Cunosc multi oameni, sunt foarte comunicativa si leg usor conversatii (m-a ajutat si meseria, sau invers, adica abilitatea asta mi-a facilitat meseria). Dar am putini prieteni in acel inteles, adanc. Prieteni din aceia carora le poti spune ca ai omorat un om, si care te-ar iubi la fel ca inainte. Prieteni care te iubesc cand pierzi, iti accepta esecurile, si care se bucura de bucuriile tale. Ei bine, prietena din copilarie, cea care mi-a fost aproape atunci, si cu care, in ciuda faptului ca am lipsit zece ani din tara, am tinut o legatura mai mult decat stransa, la toate nivelele. Stia despre mine nu numai unde stau, unde lucrez, ce fac in sensul practic al vietii, stia mereu ce e in sufletul meu, in ciuda distantelor. Cand veneam acasa, in afara de parinti, pe ea alergam sa o vad, la ea si cu ea stateam. Ma rog, prietena mea. Cea alaturi de care rad si plang. Cea alaturi de care am ras si am plans peste 20 de ani (da, din care 10 la mii de kilometri una de alta). Prin niste experiente de viata diverse, sotul ei a ajuns intr-o faza de alimentatie mai mult decat bio (gen seminte incoltite, etc), nimic altceva, nimic amestecat, si de meditatie (si tot stilul de viata care merge cu asta, adica refuzul de telefon mobil, de microunde, toate detaliile cunoscute). Ea il urmeaza in acest demers, pe aceasta cale. Eu sunt destul de pragmatica, nu sunt neaparat increzatoare in meditatia alaturi de un guru, insa sunt foarte toleranta si consider, am considerat toata viata, de fapt, ca daca mie-mi place culoarea rosie, nu inseamna ca tuturor trebuie sa le placa culoarea rosie, si nici ca nu pot iubi sau respecta pe cineva caruia ii place culoarea verde. Deci, desi eu nu sunt deloc in optica lor, le respect optiunile, si ii iubesc asa cum sunt. I-am iubit cum au fost inainte, ii iubesc cum au devenit. Problema este ca ei vor ca eu sa devin ca ei, ca ei vor sa ma traga dupa ei pe calea respectiva. Am ascultat ce aveau de spus, am spus ca ok, e bine, dar inca nu sunt acolo si nu-mi doresc asta. A revenit zilnic la discutiile despre alimentatie. Sigur, dar nu se poate cu forta. Cand spuneam asta, imi raspundea culpabilizandu-ma: « Stii, iti spun asta pentru ca imi pasa de tine. Daca nu mi-ar pasa, nu m-as obosi« . Ok, de acord, stiu perfect ca ii pasa de mine, de peste 20 de ani. Dar nu e suficient sa-i pese ca eu sa urmez orbeste sfaturile…:( Zilnic am parte de aceleasi discutii. Orice conversatie esueaza invariabil in…

Cateodata ma sperii de poporul din care fac parte. Mi se face teama si ma gandesc ca probabil asa sunt si eu, pe undeva, din moment ce sunt nascuta in spatiul acesta geografic si crescuta in aceste obiceiuri. Plansul este ceva extrem de intim. Plansul este ceva ce consumi in general in singuratate. Sau cu persoane foarte apropiate. Plansul televizat are ceva grotesc, chiar si atunci cand este sincer. Insa cand cineva foloseste plansul ca atu electoral, e deja penibil, vomitiv… nu stiu cum sa spun, e prea mult, mi-e sila. Insa parerea mea e probabil minoritara, caci se pare ca la electoratul roman, lacrimile de crocodil merg. Consider ca suntem un popor slab, pentru ca alegem presedinti care plang. In alte locuri, plansul ar fi sanctionat, alte popoare aleg presedinti puternici. Ar fi de neconceput sa-mi inchipui un Sarkozy, o Angela Merkel, chiar si un comedian galagios ca Berlusconi (care numai model politic nu e), plangand. Mi-e peste puteri sa mi-l imaginez pe Bush, oricat de batut in cap ar fi fost, cu lacrima in coltul ochiului si sughitul in gat. Culmea e ca aceste scene, de neconceput pe alte meridiane, aici tin, atrag, prind. Poporul roman rezoneaza cu sentimentalismele ieftine. Tupeu, bascalie si sentimentalisme de midineta. Noi bem o stacana de vin sa uitam viata grea, doinim a jale si varsam cateva lacrimi. Nu facem nimic sa iesim din starea asta. Bem, uitam, cantam la fluier, dam apa la soareci. Ma apuca teama, ma gandesc ca intr-o mai mica sau mai mare masura, suntem toti la fel, ca sunt si eu la fel. Ma sperie gandul asta, ca as putea descoperi vreodata in mine tendinte de a nu actiona, ci a privi situatia din afara, cumva neimplicat, a jelui si a o lua de la capat. Cred ca intr-o mai mare sau mai mica masura, toti romanii suntem asa, mioritici. Ne jelim privind cum se apropie moartea, ne pregatim de inmormantare in loc sa ne infruntam dusmanii sau macar sa o luam la fuga. Privim nenorocirea ca pe ceva inerent, inevitabil, ceva ce « ne e dat ». Ne cade cacatul ala de drob de sare in capul copilului, nu-l mutam, dar ne vaitam de existenta lui. Ne simtim obligati sa luam in carca, pe spatele noastru, toate nefericirile. Au trecut secole si nu am invatat nimic. Dar nu e ca si cand ne luptam cu aceste nefericiri. Nu, nici vorba. Le privim, ne vaitam, mai o cana cu vin, mai o doina, mai o hora, mai o lacrima de jale, si maine o luam de la capat. Pana ce, intr-adevar, ne fuge pamantul de sub picioare. Hotarasem, ca regula generala, ca nu am sa fiu vehementa politic aici. In afara de partidul a carui membra sunt (UMP). De politica damboviteana ma hotarasem sa nu scriu. Am facut o mica exceptie, care nu va deveni regula. p.s. Cu cine votez? Cu Sarkozy, desigur. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this…