lumea asta

Pentru ca a intrebat Nuța Istrate Gangan cum e sa fii single la peste 30 in Romania, m-a provocat intrebarea.  Am scris mai mult, dar rezum. Esentialul: O femeie singura e atipica, e judecata ca nu are copii daca n-are, este condamnata pentru libertatea pe care o are si pe care restul doar o viseaza. Daca mai ai si « tupeul » de a fi libera in gandire…. esti tipologia pe care societatea nu o accepta. Femeile o invidiaza, barbatilor e e teama de ea, de faptul ca pare independenta si libera, de faptul ca e un om care plange, rade, respira. Fiecare minut al ei de libertate iti arata ca ea se poate descurca fara tine… deci, unde si cum sa te situezi? Atunci, te sperii, ca ti se pare ca oricum nu-i ajunge nimic. {ceea ce este foarte fals, insa…} Sa fii singura nu e o nefericire, este un curaj. Pentru ca trebuie sa infrunti toate privirile, toate judecatile, toate verdictele date in lucruri pe care nu le-ai comis, dar de care ei te banuiesc. Pentru ca trebuie sa te descurci singura si in anumite imprejurari cand e extrem de greu ca femeie singura. Pentru ca doare sa vezi ca esti stigmatizata fara nicio vina. Eu, dupa ce am vazut anumite lucruri (in cupluri), chiar ma gandesc ca si mie mi-e mai bine singura. Desi sunt total gheisa, eh, cine sa ma mai inteleaga…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sa va fie mai ales liniște. Sănătate și iubire! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu imi dau niciodata pe fata cu nimic. Nici zi, nici noapte. Nici crema, nici pudra, nici fond de ten. Nimic. Sa multumim mamei, naturii, lui Dumnezeu, in orice ordine, cu mare respect pentru toti.  Mai acum vreo ….mmmm 18 ani, adolescenta, cosurile aferente varstei. etc, cumpar eu fonduri de ten…. Dar le-am folosit din an in Paste spre niciodata. Expira, le arunc, pe modelul bine patentat al mancarii din frigider. Merveioz 🙂 non stop, si arunc mancarea si arunc creme, etc Citesc in nu stiu ce presa de specialitate ca femeile trebuie sa isi dea cu crema anti-riduri de la 25 de ani ca altfel o patesc nasol. Aoleu, speriata, aveam vreo 32, ma duc vinovata si imi iau creme, in amploarea posibilitatilor financiare. Ca sa nu va tin pe jar, va zic ca au sfarsit la gunoi. Nu dupa 12 luni de la deschidere, cum scrie pe cutie, ca pe multe doar le-am cumparat, nu le-am si deschis. Iar creme de 8 ani nu folosesc, ca eu nu folosesc creme nici de ieri. Treaba e ca, taras, grapis, am ajuns la 44 fara o luna (evident, am 43), fara o crema, fara un unguent, fara un fond de ten, jale :)) CRIMA SI PRAPAD. Faza simpatica. Ma duc acum, in martie, la un eveniment Nivea (daca nici ei nu se pricep, atunci eu sunt calugarita), cu cea mai buna prietena, Antonia. Si acolo ne machiau si coafau. Eu venisem cu bucle, cine si le mai facea daca stiam ca aia ne coafau? Trecem peste, ajung la machiaj. Fata, o profesionista, de la vreo 50 cm, nu, nu eram asezata pe scaunul de machiaj, etc, deci la primul ochi, imi zice: prea mult roz. Eu ma inec de ras si ii spun: asta e fața mea. Ea, cu ochii holbati: nu se poate. Pe cuvant, tanti, asta sunt eu. Nu folosesc nici pudra, nici fond de ten, nici creme noaptea (da, sa ma puneti pe rug). Asta sunt eu. Prea mult roz??????????????? Ei, asa e pielea mea. Copilas. Prea mult roz :))))) Rad inca si azi 🙂 Intamplarea asta este exact ca cea cu tipa de la salon. Mi-am schimbat locul de curand si-mi zice; sunteti bronzata pe picioare. In martie :)) Asisderea cu prea mult roz 🙂  Da, sunt bronzata. Natural. Si pastrez bronzul de pe un an pe altul. Sunt bronzata pe picioare, si roz la fata 🙂 ma mai intreba « cineva »: esti domnisoara? Da, sunt. A, ok, ca de aia esti asa bine pastrata Fara sa ma laud, ca n-am niciun merit eu, asa mi-a fost dat, am o piele de invidiat. Genele, mama, Dumnezeu…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

am tacut toate zilele astea, in care subiectul violentei a fost amplu dezbatut. M-am revoltat (doar interior, evitand sa intru in dispute), la lungile explicatii ale celor care faceau apologia bataii in copilarie. M-am infiorat si m-am cutremurat. Am tacut, pentru ca oricat de vorbareata as fi, in unele cazuri, sunt muta. Eu, din cauza violentei, nu am DELOC amintiri din copilarie. Asta ca sa intelegeti cat de grav poate sa actioneze asupra unui copil violenta din jurul sau. Am o mama extraordinara. Frumoasa, desteapta, blanda, cu umor. O palma nu mi-a dat, niciodata. M-a educat cu forta vorbelor. Ca sa va explic forta cuvantului mamei, o femeie geniala. Nu mi-a interzis nimic, niciodata. Nu mi-a spus o singura data in viata “invata!!!”. Niciodata. Imi placea sa citesc, devoram cartile. Orice ban de buzunar pe care mi-l dadea (si avand salariu mare, imi lasa bani zilnic 🙂 ) eu il strangeam ca sa cumpar carti. Nu aveam nevoie de prajituri, covrigi, sucuri, filme, cofetarii. Eu strangeam bani pentru carti. Citeam pana la 2 dimineata, chiar si la 11 ani (da, da, nu se inventase internetul, desigur, citesc in ochii vostri intrebarea asta :D). Venea mama sa sting lumina, o stingeam, asteptam sa se indeparteze, o reaprindeam, si uite asa ne jucam pana ce ea se plictisea si aplica metoda radicala: scotea sigurantele de la tablou 🙂 Bun, dar dincolo de “razboiul lumina versus lectura”, eram extrem de cuminte. Si dincolo de asta, mama avea o putere incredibila in vorbe. Educatia mea a fost facuta din cuvinte, si fara interdictii. In viata mea nu am auzit: “NU face asta!” Nu fuma, etc. Na, chestii de liceeni. Nu stiu cum, fara interdictii, mi-a sadit totusi in mine idei foarte clare despre ce e bine si ce e rau, despre valorile adevarate, despre respect, si altele. Avea incredere in mine, si ma trata ca pe un egal, ca pe un adult, inca de devreme. Eu aveam voie sa stau la petreceri pana la 2 dimineata, la 14 ani, chestie pentru care eram foarte invidiata de colegele mele, care erau tinute din scurt. Si totusi, in ciuda libertatii, eu eram cea mai cuminte 🙂 Sau poate tocmai pentru ca aveam libertate. Nu mi se parea important sa “o fur”. Nu ma interesa sa fac una sau alta dintre prostii, caci nimic nu purta amprenta cuvantului NU. Asa ca nici macar de fumat n-am fumat 🙂 daramite alte rele… 🙂 Ma rog, asta e alta poveste, am fost incredibil de cuminte 🙁 Revenind la amprenta violentei asupra mea. M-am trezit ca desi am o memorie extraordinara, desi retin turnuri de fraza spuse acum 15 ani, detalii vestimentare, etc, nu am amintiri din copilarie. M-a chinuit mult timp asta. Cand oamenii isi impartaseau ce faceau ei la 3,4, 5 ani, eu habar nu am sa spun nimic despre mine inainte de vreo 16…. Nici prima zi de scoala, nici nimic. E un handicap sever, va rog sa ma credeti. Si m-am mirat. Am fost la un psihiatru, ca sa inteleg…