Disperarea pentru mancare la romani

28 août 2010

Desi sunt mandra ca sunt romanca, sa ne intelegem de la inceput, ca sa nu-mi sara in cap unul si altul, ma sperie din ce in ce mai mult unele trasaturi ale poporului meu. Despre unele am vorbit deja: incapacitatea de a actiona, lipsa de respect. Astazi m-a frapat disperarea pentru mancare.

La jurnalul tv, o stire despre romanii care pleaca, dupa vacanta de vara, inapoi la munca in occident si care stau la coada in vama. La intrebarea reporterului: « ce v-ati luat cu dvs », aud ingrozita  ca si-au luat pui congelati « ca sa tina pana in Italia« . Pui congelati? S-au terminat puii in Italia? Doamne, ce disperati ne reprezinta in afara granitelor! Nici nu indraznesc sa-mi inchipui cum se comporta in viata cotidiana acesti oameni, pe care atat ii duce capul: sa care pui din Romania in Italia, in portbagajul de la masina. Mai urmeaza sa care cartofi, si nu m-ar mira sa aud intr-o zi si asta! Suntem o natie de disperati. E ca intr-un film de Kusturica. Problema e ca nu e film, ci jurnalul TV. 

Apropo de aceeasi idee, cineva mi-a povestit urmatoarele: « In urma cu cativa ani, am mers la un training in Cehia. Eram un grup de vreo 30 de romani. Acolo am fost cazati intr-un bloc cu 12 etaje (apartinea de compania la care lucram). La 500 de m de blocul unde stateam, era un hipermarket (Tesco). Cand am mers acolo prima oara, am fost socati. Preturile erau extrem de mici. Magazinul avea program non stop, asa ca romanii cumparau mancare MASIV.  Ca sa ajungem la magazin, trebuia sa mergem pe langa o autostrada foarte circulata. Preturile fiind extrem de mici, grupul acesta de romani facea cumparaturi aproape continuu. Vedeai romanii cu caruciorul de la hipermarket pe trotuarul de langa autostrada, pana la liftul blocului. Cehii erau socati… La fel de socati au fost si cand au pus un automat de cafea in holul de la intrarea in bloc. De ce? Pentru ca nu se asteptau ca la orice ora din zi si din noapte sa fie coada la cafea. Bineinteles, toti erau romani. »

Am fost absolut intristata de o asemnea poveste. I-am si vizualizat, la propriu. Ca furnicile,  fir continuu pe langa autostrada pana la bloc, zi si noapte.
Cred  ca nici natiile cele mai flamande din lume nu fac asa ceva.

Eu pot sa inteleg unele temeri si frustrari la cei care au trait penuriile din magazine, insa totusi ! Acestia, din poveste, erau niste oameni de un anumit nivel, probabil angajati la o multinationala, pentru ca au fost trimisi la training in strainatate, si firma probabil destul de importanta, caci avea bloc propriu… E infiorator. Ce motiv au oameni de 30-40 de ani, si de un anumit nivel social, sa faca asta ?

Imi amintesc si de un amic, care acum cativa ani imi povestea ca se aprovizioneaza de la supermarket cu baxul de ulei, ca acasa are intotdeauna un bax intreg, neinceput,  si unul din care consuma. Iar daca  incepe si baxul al doilea, se simte in nesiguranta.  Trebuie neaparat sa mearga sa cumpere un bax nou.  Era constient ca e o problema, si ca nu e foarte logic, dar totusi asa proceda. Si e un om tanar !

Treaca mearga, pot intelege ca oamenii de 60-65 de ani sa aiba unele frustrari, dar tinerii ??? Din seria celor care furnicaiau pe langa autostrada….
Recunosc cinstit, si mie-mi place la cumparaturi, dar, Dumnezeule, cat poti sa cumperi, pana la urma ? Cat poate sa cumpere un om intreg la minte ?

La fel, cei care ajung de sarbatori in spitale cu indigestie pentru ca au mancat prea mult. Cum sa mananci pana mori ?

Suntem un popor de mancai, asta e clar.  De altfel, avem, in basmele populare, personaje care mananca foarte mult (Fomila, Setila). Insa nu suntem singurii. Si francezii sunt un popor de gurmanzi, iar la ei mancarea e sfanta. E o intreaga arta, o traditie, o cultura. Si la francezi am stat la niste mese interminabile, de pilda duminici in care incepea masa de pranz pe la 12-1, si nu ne mai ridicam de la masa, care se contopea cu cina. Ne asezam la masa de pranz si ne ridicam la 12 noaptea, stateam  cate 10-12 ore la masa. Epic. Dar parca nu era disperarea asta in oameni. Nu stiu cum sa va explic… era mai mult o « joie de vivre », cum spun ei. Nu o disperare  de a infuleca. Stateam la masa, mancam, beam, radeam mult, vorbeam…. dar nu ajungea nimeni la spital ca a mancat prea mult.
Si, mai ales, nu existau accente de disperare.  De alfel, in Franta, cineva care mananca mult se numeste bon vivant (adica stie sa traiasca bine- e ceva legat de viata, de pofta de viata si de bucurie). Notiunea nu e legata de pierdere, disperare, nenorocire, cataclism, ci de bucuria de a trai.

Am stat 10 ani acolo, si  n-am auzit in viata mea la televizor, in perioada sarbatorilor, stiri cu indigestii, si  cu oameni ajunsi la spital pe banda rulanta pentru ca au mancat prea mult.

Ma ingrozesc din ce in ce mai mult din ce popor fac parte, desi il iubesc,  insa are niste parti negre, infioratoare.

Nici macar n-au inteles ca nu le ia nimeni nimic, ca nu trebuie sa cumpere tone de faina, zahar si ulei, ca nu vine razboiul, si chiar daca ar veni, tot derizoriu este.  Proviziile lor nu valoreaza nimic, nu-i apara de nimic, daca e sa vina un cataclism.
Imi amintesc si cozile din ajunul zilei in care s-a schimbat tva-ul. Am fost intr-un supermarket, se intamplase sa mi se fi stricat cafetiera, si aveam nevoie de una (carburantul meu e cafeaua). Oameni disperati, carucioare pline cu ulei, zahar, faina, gris, malai. Ma gandeam totusi cat de stupid este sa te inghesui la cozi in magazine, si sa fii disperat. Acea marire de pret, divizata in cate zile consuma o familie un litru de ulei, un kg de zahar, de faina, e derizorie. Sincer. Merita sa-ti petreci viata imbrancindu-te in supermarket si facand provizii ?
Traiam ca sa mancam, sau mancam ca sa traim?