renuntare

A doua lectie: uitarea

28 octobre 2009

N-am amintiri din copilarie. Traiesc cu acest ciudat adevar, in aceasta stranie stare. Cred ca primele mele amintiri dateaza de pe la 12 ani, si poate chiar si mai tarziu. La un moment dat sufeream pentru ca nu am amintiri din copilarie, mai ales ca cei din jur isi aminteau scene si de pe la 3 ani. Am incercat sa stiu daca le pot regasi, si am inteles ca as putea, da, insa nu stiu cat e de bine sa rascolesc anumite lucruri. Uitarea are rolul ei, si probabil ca si in cazul acesta… Uitarea e a doua lectie de viata, dupa renuntare. Pentru trecutul mai apropiat, experimentez din plin rolul uitarii. Tin minte, cu o precizie infioratoare, detalii nesemnificative din povesti de dragoste in care ma investesc pana la capatul capatului… si chiar dincolo de acesta. Tin minte cu ce eram imbracata in nu stiu ce situatie, de acum 10, 12, sau 15 ani, ce am spus, cu replicile aproape intacte. E mai mult decat o amintire a povestii, e ca derularea unui film. In acelasi timp, e foarte subiectiv modul in care tin minte. Pastrez povestea intacta, insa ies din ea. Ies, pur si simplu, ca si cand, la un moment dat, as trece printr-o poarta. Si apoi, ma gasesc in afara, in lume, noua. Nu reneg povestea de care ma despart, nici vorba, iar « subiectul » imi ramane drag pe veci. Insa o pot povesti ca si cand as reda o intamplare a carei protagonista nu eram eu. Asta se aplica si pentru experientele negative. Am puterea sa ma detasez de ele, si e bine ca e asa. Dar sa revenim la povesti… Ma detasez, deci. Le interpretez ca fapte, nu ca senzatii, sentimente traite atunci. Sentimentele, la mine, nu au decat timpul prezent si eventual viitor. Dar nu timpul trecut. Pentru trecut, raman fapte. Cred ca e un soi de instinct puternic de conservare, necontrolat, inconstient. Un fel de platosa de autoaparare. Ei bine, asta e cheia unei noi « pierderi ». Faptul ca trecutul e tradus in fapte, intamplari, si nu in implicari emotionale. E ca o instrainare, dar si o regenerare. M-am dat peste cap, si iata-ma noua. E ca si cand nu am consumat nimic. Probabil ca asta ma ajuta sa ma daruiesc total, extrem, si dincolo de granitele ratiunii, in fiecare relatie. Altfel nu s-ar putea. Daca bucatele din sufletul meu ar ramane suspendate in povestile trecute, pentru trairile prezentului ar ramane portii mai mici, si tot mai mici… E exact cum spune Zazie, in cantecul « Ça » Zazie l’Amour « ça » ne s’oublie pas, c’est fort encore… On oublie les adresses Comme les gens qui nous blessent On oublie sans cesse Les jours d’anniversaires et nos clefs, les repères, on les perd On oubliera les chaînes de nos vies qui se traînent On oublie quand même Mais il est une chose à laquelle nous resterons fidèle Les yeux, la voix, les mains, les mots d’amour ça reste là Le jour et l’heure, la peau, l’odeur, l’amour ça reste là C’est fort encore C’est mort d’accord Mais…

📌
1💬 read more

Prima lectie de viata, renuntarea

2 septembre 2009

Am vazut alaltaieri o scena, in aparenta banala, dar care mi-a declansat un proces de reflectie profunda. La Ikea, la restaurant, la locul de joaca, un copil, de un an si ceva, maxim 2, care urla din toti rarunchii pentru ca trebuia sa plece de acolo, si trebuia sa abandoneze acolo jucariile locului. Mama sa incerca sa-l consoleze. Desi copilul era vadit prea mic pentru a intelege aceste argumente, ea ii explica: « Trebuie sa lasam jucariile aici. Nu sunt ale noastre. O sa-ti cumpere mama o jucarie la fel, sa fie a ta. » De obicei, copiii urlatori in spatii publice ma enerveaza, sau in cel mai bun caz, ma fac sa ma uit sever la parintii care ni-i impun. Insa acum, situatia, in aparenta banala, cum spuneam si la inceput, mi-a trezit urmatorul gand: « De fapt, renuntarea la ceva ce ne place este un proces care trebuie invatat cat de devreme. » Prietena mea, care era langa mine, a adaugat: « Unii nu invata niciodata asta. » E de fapt una din cele mai importante lectii de viata: a sti sa renunti. A sti sa imparti, in varianta de altruism a intamplarii. A sti sa lasi si altuia. Sau, (in varianta de pura renuntare), e important de fapt sa intelegi cat se poate de devreme ca nu poti avea tot ce-ti doresti in viata. Ca vor fi mii de jucarii in jurul tau, in anii pe care-i vei traversa, mii de jucarii de care nu vei putea sa te atingi, sau cu care iti va fi permis sa te joci, insa un timp limitat, dupa care va trebui sa stii, elegant si demn, sa le lasi acolo de unde le-ai luat. Pentru altii, sau pentru nimeni. Sa le lasi, la voia intamplarii, incercand sa nu privesti in spate. Sau sa privesti, dar asta sa nu-ti provoace drame. Sa privesti doar cand stii ca ai taria sa o faci. Desigur, e dureros. E dureros sa te desparti de ceva ce-ti place. E dureros sa renunti la gandul ca poti avea, mai ales atunci cand ai atins, ai tinut in mana acel ceva, si cand ai avut senzatia clara de bine, de implinire. Ba chiar ai avut dovada ca acel ceva in mana ta, se potrivea acolo. Dar din diverse motive, viata face ca acel ceva (general vorbind, acel ceva putand fi foarte divers), sa nu poata ramane la tine, cu tine. Si sa trebuiasca sa renunti. E greu. E dureros. Cine spune ca nu e dureros, minte. E important insa sa invatam devreme in viata, (aproape inainte de a invata sa vorbim articulat) acceptarea durerii. Impacarea cu ea. Acceptarea renuntarii. In mod elegant, cu capul sus si privirea limpede. Limitand, pe cat posibil, durerea, macar in timp, daca nu in intensitate. Chiar daca alaturi nu o vom mai avea pe mama care ne sopteste duios: « O sa-ti cumpere mama una la fel, sa fie a ta. » Mama nu va mai fi acolo, sau chiar daca va fi, mama nu va putea mereu cumpara ceva la fel. Cateodata…

📌
4💬 read more