Franturi de drum

Am dormit aproape tot drumul Suceava-Bucuresti. Cinci ore. M-a lasat, desi, de obicei, nu ma lasa, de obicei ma zgandareste, ca sa vorbim, sa sporovaim.
Si-a dat seama ca nu-s bine. Dincolo de raceala pe care reusisem sa o fac, din plin, in prima seara, la Suceava, iesind in bluza in curtea hotelului, ma simtea ca nu-s bine. O mahnire adanca pe suflet. Nici nu-i spusesem ce, de ce, desi eram cu el in masina, la dus, cand aflasem frumoasa veste. Mi se cernise sufletul instantaneu, mi se crispasera colturile gurii, mi se intunecasera ochii. Si totusi, nu spusesem nimic. Cu un fel de resemnare in fata loviturilor vietii. Eram doar foarte preocupata… rasul mi se modificase. Nu mai putea fi atat de cristalin. Dar era bine ca nu eram la volan…
Cu ironie, viata imi aducea, in aceleasi momente, in fata oameni [care sa ma ajute, care sa ma agaseze], iar eu nu doream decat sa stau intr-un colt, sa-mi ling ranile. Si sa plang, eventual. Insa n-am plans nici pana azi. Probabil, plangand, mi-ar fi putin mai bine….

N-a fost o uluiala, a fost o deceptie amara. N-a fost o mirare, pentru ca undeva, in mine, ascuns intr-un colt intunecos, ma gandisem la asta. De ce ma gandisem? Pentru ca “a pune binele inainte” mi se pare ceva searbad, daca nu e bazat pe argumente. Pentru ca… nu de multe ori, dar de cateva, relevante, mi se mai intamplase ceva similar, in istoria asta. Pentru ca, ei bine, pentru ca luciditatea si spiritul meu matematic ma obliga sa gandesc toate variantele. Deci nu, n-a fost o mirare. Insa a fost o mahnire intensa. O durere profunda, scurta, adanca, ca o lovitura de cutit bine aplicata. Fara prea mari artificii. Scurt si adanc.

Mai ales pentru ca pusesem mult suflet, foarte mult. Si al meu si al mamei, pe care o rugasem ceva, pentru mine, fara sa-i dau explicatii. Se mirase, dar a tacut, daca a vazut ca nu-i raspund la intrebari.

Dupa veste, am continuat conversatia, in masina, desi cu vocea schimbata. Nu i-am spus, desi, fiind prietenul meu bun, de peste 8 ani, ar fi inteles. Dar unele lucruri sunt ale mele si nu stiu, parca nu simteam… Insa a simtit cotitura, starea mea schimbata. A incercat sa fie tovaras bun, si asa a si ramas, pe parcursul zilelor. M-a aparat si de o intruziune nedorita, sambata… cavaler perfect.

Iar duminica m-a lasat sa dorm in masina. Cu exceptia catorva momente, cand ma trezeam, am dormit. Un somn chinuit si rau. Chinuit de boala si de ganduri. Iar cand ma trezeam, primul meu gand, gri-negru era…. imi reaminteam, si primeam din nou lovitura. Si-atunci preferam sa ma scufund instantaneu in somn. De boala si de dorinta de a uita, de a trece in vis.

Ajunsa acasa, pustiita… nu ma gandeam sau incercam sa nu…
Pe de alta parte, au mai fost momente. Eu insami mi-am spus, in toamna, am stiut ca va fi anevoios drumul, dar ca fie ce-o fi, si cat de lung si complicat imi va fi el, acesta este drumul pe care doresc sa o apuc, si nimic nu ma va abate de la el. Si nimic n-a schimbat hotararea aceasta, si nici lucrurile pe care le port in suflet. Si tocmai, pentru ca sunt consecventa, si hotarata, si fidela…

Incerc, acum, doar sa-mi vindec raceala.

Cat de ne-superstitios sa fii?

Saptamana trecuta am aflat cu cateva ore inainte ca trebuie sa fiu la Satu Mare. 650 km, drumuri romanesti. Insa cum “imposibil” nu exista pentru mine pana nu incerc,  am zis ca plec la drum. Evident, am regretat amar noaptea de dinainte, pierduta, caci macar pe aceea sa o fi dormit. Dormisem 4 ore, intre 4 si 8 dimineata. Si acum urma sa plec nedormita deloc, la 650 km, sa conduc o noapte intreaga, ca sa ajung la timp, in zori. Sigur, imi place sa conduc, sigur, sunt sofer bun, dar conditiile erau relativ dificile. Mama (suflet de mama!), era ingrijorata…

Zis si facut, fac bagajele, fac cafeaua pentru recipientul meu fetis, si hai la drum. Cobor la masina, sa plec pentru un drum de 650 km, noaptea. Noapte neagra, ora 23. Urc la volan, demarez, si… imi trece o pisica neagra prin fata masinii. Nu sunt superstitioasa, deloc. Dar cand pleci noaptea la 650 km, nedormita, cand stii ca trebuie sa conduci toata noaptea ca sa ajungi dimineata acolo si sa continui cu o zi de munca, si vezi acea pisica neagra in fata masinii… va intreb: cat de nesuperstitioasa sa fii ca sa te prefaci ca n-ai vazut-o? Cum? Te dai jos de la volan, urci in bloc si te prefaci ca mai cobori o data?

Trecusem sa vad locurile…
Si-n plus drumul incepe prin bucata de autostrada spre Pitesti. Plicticos, monoton, eu obosita… Atunci au inceput sa ma traverseze ganduri negre, si o teama. Ca voi muri fara sa-l mai strang in brate. Nu ca as muri ma deranja, ci sa mor fara sa-l mai strang in brate…. Si toate mi se invarteau in cap, gandurile negre si spaimele. Ca si cand m-am dus sa vad locurile si nu le voi mai revedea. Atunci, sms catre cineva foarte apropiat. “Mi-e frica de mor, si nu spun asta des. Te rog roaga-te pentru mine sa ajung cu bine. Daca mi se intampla ceva, cauta-l si spune-i ca l-am iubit.

Am ajuns la Satu Mare. A fost cum trebuia. Am ajuns si inapoi, fara de care n-as fi scris aceste randuri. Pisica aceea neagra care se furisa m-a urmarit pe parcursul celor 1300 km, pana am parcat, duminica seara, in fata blocului. Cum a spus cineva, pisica aceea neagra a fost ingerul meu pazitor.
Partea buna a lucrurilor: mi-a facut bine drumul asta, Bucuresti-Satu Mare-Zalau, Bucuresti. Nu am mai stat demult asa doar cu mine insami, atatea ore, sa nici nu citesc, sa nu scriu, sa nu ma uit la nu stiu ce pe internet, sa nu ies la plimbare. Adica niste ore fortate de stat cu tine insuti chiar fac bine. M-am gandit la o mie de lucruri, am decriptat o mie de lucruri, am inteles alta mie de lucruri, am planuit o alta mie de lucruri. Uneori, ideile bune chiar iti vin la volan.

Ah, si am o noua obsesie. Fac rar obsesii pentru melodii. Acum m-am imbolnavit de una. Si de raceala, pentru ca am mers noaptea cu geamul deschis si fara caldura, ca sa nu adorm. Pe principiul, de raceala te vindeci, de moarte nu prea. Obsesia, deci: