Abuz de sinceritate

Am fost “acuzată” de «abuz de sinceritate» în ce scriu. O acuzaţie constituind cel mai frumos compliment, cea mai placută recunoaştere. Abuz de sinceritate ? Abuz asupra mea însămi, caci las complet să mi se întrevadă sufletul printre cuvinte… Abuz de sinceritate ? Da, domnilor juraţi, am facut abuz de sinceritate, pledez vinovată, şi mândra de această vinovăţie. Sinceritate, acest lucru din păcate atât de rar, încât devine ades suspect prin simpla sa prezenţă, supărator, neobişnuit, agasant, trezeşte întrebări, suspiciuni. Ca şi când în lumea de azi nu mai ai voie să fii tu, nu mai poţi să fii adevărat, întreg, fără a părea “altfel”. Eşti bănuit de o grămadă de lucruri tocmai atunci când dai totul din tine, când laşi să cadă toate barierele, când între tine şi lume nu e decât pojghiţă fină a povestirii, sau a acţiunilor, şi nici un compromis, nici un aranjament, nici o aproximaţie. Eşti bizar tocmai atunci când între sentimentele tale şi lucrurile sau oamenii care le-au generat nu mai există nici o perdea, ci o mare translucidă de cristal, de o transparenţă deplină. Atât de totală încât nu poate fi reală, nu, exclamă asistenţa, incapabilă să facă acelaşi lucru. Căci sinceritatea cere sinceritate. Sunt câteodată “necioplit” de directă, de sinceră. Dar acesta e singurul mod posibil de a fi. N-ar mai încapea nicaieri neînţelegeri, nelinişti, întrebări, dacă oamenii ar fi direcţi, simpli, sinceri.
Abuz de sinceritate în scris ? Probabil… dar cum aş putea să scriu altfel decât exist ?

Nu ştiu, de fapt, ştiu doar că e primordial să scriu.  Şi mai ştiu că regret toate momentele în care aş fi putut să o fac şi nu am făcut-o. Mi se pare o risipa neegalată, o pierdere irecuperabilă. Mi-e dor de momentele când ar fi trebuit să scriu şi am trăit în alta dimensiune. Mi-e dor aşa cum ţi-e dor de un membru al familiei care a plecat pentru totdeauna. Atâtea părţi din mine care s-au evaporat, au zburat, au disparut, pe care nu le voi mai putea regăsi niciodata.
De curând cineva m-a întrerupt într-o conversaţie în care povesteam ceva însufleţită si plină de imagini plastice, spunându-mi : «Scrie ! scrie repede, cât mai ai timp». Uimită, am zâmbit, şi am întrebat : «De ce repede ? n-am de gând sa mor». «Nu, nu-i asta, scrie repede, atâta timp cât simţi, cât mai arde focul, înainte ca el să mocnească, scrie în momentul acesta, acum». Avea dreptate. Clipele nu trebuie lăsate să treacă. Ar fi trebuit să scriu mereu “repede”, imediat, să profit de plinătatea clipei, de deplinătatea ei. Să se hrănească fiecare fonemă dintr-un simţământ, să izvorască fiecare frază dintr-o trăire. Doar în acest “exerciţiu”, mă fac “vinovată” de delictul de «abuz de sinceritate». Un delict savârşit în cunoştiinţă de cauză, înfăptuit din dorinţa de a-l comite.

Ar fi trebuit să scriu mereu “repede”, acel scris sub presiune, jurnalistic, cu sabia lui Damocles a dead-line-ului pentru articol deasupra capului. Ar fi trebuit să scriu în acest fel chiar şi când scriam în off.
«Ai scris vreodată ceva ce nu e în mod direct despre tine ?» Aşa suna o alta întrebare. Da, sigur că da. De fapt, în orice aş scrie, nu mă vreau decât cel care relatează evenimentele, întâmplările, trăirile,  cel care descrie oamenii, peisajele, în mod cât se poate de fidel. Spun fidel şi nu obiectiv pentru că am atins pragul de înţelepciune în care ştiu că obiectivitate absolută nu există. Ştiu că în spatele formulărilor şi selecţiei de vocabular se ascunde întotdeauna, chiar şi inconştient, o subiectivitate. Şi e normal să fie aşa. Principalul e să poţi rămâne fidel în redarea lucrurilor, fără distorsiuni, fără insinuari, fără şmecherii.
Evident că am scris «vreodată ceva ce nu e direct despre mine». S-ar putea chiar spune că în principal asta am facut. De aceea mi-am ales profesia de jurnalist. Pentru că am iubit scrisul despre lumea care ma înconjoara, despre ce e lânga mine, sau mai departe, despre ce se întamplă. Pentru că am vrut să pot să fiu acea voce, sau mai bine zis, una din acele voci. Pentru că mi se pare importanta misiunea de informaţie, aproape sacră. Pentru că sunt curioasa. Şi pentru că-mi plac cuvintele. Bineînţeles, se poate spune că odată ce scriu despre un subiect, sau pe masură ce potrivesc cuvintele, el îmi devine într-un fel apropiat, “al meu“ . Poate că aşa şi este, într-o anumită masură. Dar numai după aşternerea sa pe hârtie, nu înainte.
Am învaţat să nu mă îndrăgostesc de subiect, ci să  “juisez” doar din faptul că pot să povestesc, am învaţat sa-mi hrănesc sufletul din ceea ce pot transmite altora, am învaţat sa ma bucur dacă-mi sunt ascultate cuvintele, citite, înţelese, să resimt plăcere dacă frazele mele pot da oamenilor impresia că sunt sau au fost acolo, că vad, că participă, am învaţat să mă simt în noualea cer şi chiar mai sus dacă le pot împrumuta ochii mei ca să vadă, urechile mele ca să audă, inima mea ca să simtă. Dacă reuşesc asta, e cea mai profundă şi durabilă fericire a mea, cea mai de preţ îndemânare.