Viata, ca o provocare continua

Tocmai cand, in toamna asta, ma lasasem, fara voia mea, prada unor episoade un pic mai negre, in ghearele unor ganduri ciudate, sfasiata intre dileme si scene fara sens, (s-a vazut si perioada  mea de tacere, intrerupta de prea putine spasme literare), a aparut incet-incet si apoi si-a facut loc triumfator, un gand, intai timid, apoi pronuntat, apoi intruchipat, cu suflu, inima si  creier: si daca viata e doar un mare joc? Si daca trebuie de fapt sa tratez fiecare zi care vine, si fiecare moment ca pe o provocare, ca pe un inceput de joc in care pot miza, sau nu, in care ma  pot angaja sau nu? Fiecare sfarsit al provocarii iti da sau nu acces la nivelul superior. De gandire, de intelegere, de viata.

Sigur, este comod sa traiesti in mica mediocritate calduta, e usor sa te lasi prada micilor tristeti, depresiilor care pandesc, e usor sa traiesti asa, angajandu-ti minim creierul, intr-o dulce  medie… avansand cu consum minim spre ziua de maine, spre poimaine, spre anul viitor, spre peste 10 ani, spre sfarsitul vietii.   E mai greu sa vrei mai mult, sa te prinzi in joc, sa accepti ceea ce poate parea pretext, dar care te poate duce mai departe, mai sus. E greu sa accepti ca poti mai mult, e dificil sa cauti mai  mult, sa-ti cauti limitele intelegerii, sa palpezi pana unde poti urca, sa incerci sa deplasezi barierele proprii. Ei bine, eu asta vreau, am hotarat. Oricum, de cand ma stiu, am oroare de mediu,  de mediocru, de plat, de lucruri fara asperitati, fara reliefuri.

Allez, faites vos jeux, ca maine am extemporal!

Tampitii si scoala romaneasca

Am pretentia despre mine ca incerc mereu (si ca imi si iese – destul de des), sa fiu obiectiva. In sensul ca daca o persoana pe care nu o agreez 100%, spune un lucru in regula, sa nu contrazic doar din principiu acest lucru. Am pretentia ca sunt o persoana evoluata, careia nu i se intuneca privirea cand trebuie sa duca o discutie in contradictoriu, sau sa asculte argumentele unor parti adverse. Am pretentia ca pot intelege si explicatiile unor oameni cu care nu sunt intrutotul de acord, daca reusesc sa-mi demonstreze ca au dreptate.

Si de ce zic asta?
Ce a zis omul ala cu tinichigii sau ospatarii sau ce o fi zis el, n-am avut nimic de spus.
Ce a explicat azi ca ar fi vrut sa spuna, dar ca nu si-a permis cuvantul, si atunci a iesit altceva, ei, bine, sunt de acord. Oricat ar fi de revoltator.
Da, scoala romaneasca scoate o gramada de tampiti. Ies o multime de tampiti cu patalama. Nimic mai adevarat. Trist, dar adevarat. Sincer. E de ajuns sa te confrunti macar un pic cu cativa din noile generatii de absolventi de bacalaureat. E ceva de speriat. Fara exagerare.

Si mai incolo. La facultate. Oamenii isi cumpara diplome. Nu e concluzia mea, nu e concluzia dupa ce am vazut nu stiu ce stiri. E concluzia unui ochi extern (neromanesc), care lucreaza in recrutare. Si care s-a speriat de nivelul absolventilor de facultate (adesea au chiar cate doua-trei facultati, la ce le-o fi trebuind, frate!). Si concluzia lui -generala- e ca aici, oamenii cumpara diplome. Si ca sunt disperati dupa diplome (aduna aiurea doua trei facultati, fara noima, fara legatura intre ele, fara un curs normal de cariera, fara un plan concret).
Cred ca ajunge daca spun atat.

De aia merge totul pe dos. Dintre acei oameni, multi intra in viata activa. Si fac ce stiu, adica nimic. De unii se mai lipeste cate ceva, de altii nu. Si apoi, sistemul promoveaza tot felul de non-valori, din cauza nepotismului sau altor motive la fel de importante. (fustita scurta, par blond -da, stiu, sunt sau ma rog, eram blonda, gura!-, foloase materiale, etc. — cu imaginatie)

Rezultatul? Tara asta care arata asa, dupa 20 de ani. Caram bolovani in intersectii si facem ursi si girafe din iarba, in timp ce altii construiesc drumuri si cladiri, inventeaza avioane, masini si minuni.
200 de ani sau poate 2000 trebuie sa mai treaca. Si nici asa nu sunt sigura. Mi-e ca asta ne e nivelul, asta ne e caracterul.