eu

Pentru ca vroiam sa ma regasesc. Pentru ca vroiam sa ma uit in oglinda si sa nu ma mai urasc. Pentru ca vroiam sa-mi reamintesc ce stiam despre mine. Pentru ca vroiam sa stiu din nou ca sunt inteligenta, cu mult peste medie, ca sunt om bun, ca sunt draguta. Pentru ca vroiam sa stiu din nou ca sunt un om valoros. Pentru ca vroiam sa simt din nou toate astea. Sa le simt din interior, cu acea certitudine linistita pe care nimeni si nimic nu o poate zdruncina. Sa le simt senin. Sa fiu eu, in acord cu mine. Pentru asta aveam nevoie de mine cu mine insami. Atat. Fara le train-train habituel, adica obisnuintele « prea obisnuite » de acasa. Pentru ca nu mai vroiam sa ma podideasca plansul atunci cand aud « cand ai inteligenta si fizicul tau cel mai bun lucru mi se pare sa iti dai singura tie insati un mare sut in fund! » Si nu, nu plangeam pentru sutul in fund, ci pentru imaginea pe care altii o au despre mine (« inteligenta si fizicul tau », si acum cateva zile, altcineva « scrii foarte frumos, uman, cu neasteptat de putine clisee« , si alte si alte lucruri bune despre mine spuse de atati alti oameni in ultimele saptamani….). Si cel mai rau, cel mai cumplit este, ca, dupa ce am crezut ca depind de aceste « confirmari » exterioare pentru a merge mai departe (si era rau si asa), am constatat de fapt, ca ma podideste plansul pentru ca nici acele confirmari nu le pot accepta. Pentru ca ele sunt mult prea diferite de imaginea pe care o am eu acum despre mine. Si nu le pot accepta, nu mi le pot insusi. E ca si cum le-as fi furat. Ca si cum nu-s ale mele. Ca si cum nu le merit, ca si cum nu-s despre mine. Ci despre un altcineva, care semana candva cu mine. Plangeam imaginea pierduta, pe care nu o mai pot regasi. Stiu ca ma stiam si eu asa. Si nu ma mai stiu….si ma doare. Ma simt de ceva vreme ca ratusca cea urata, si ma comport ca atare. Si e dureros, extrem, mai ales ca am amintirea unui om care darama munti, care cucereste orice si pe oricine, care rade si ii face si pe ceilalti sa rada. Un om frumos, inteligent si implinit. Cum m-am trezit in pene de ratusca urata? « Pe mine mie reda-ma. » E bine. Azi m-am trezit devreme, am mancat 3 mese (miracol, adevarat miracol, cred ca din copilarie n-am mancat trei mese! iar in ultimul timp mancam o data la 24 sau chiar 48 de ore). Am stat cu mine, m-am gandit. Am incercat sa fac pace cu mine. Sa reinvat sa ma iubesc. Sa reintregesc partile ciobite, afectate, sparte, din mine. Sa ma regenerez, ca in scena aia din Terminator, cand Swartzenneger isi reface mana integral, ca noua. (ce comparatii romantice am… metafore, ce mai incoace-ncolo!) Mi-am pus fundul in nisip pentru prima data pe anul asta, m-am jucat cu orizontul….

Postarea asta, (din link) scrisa acum cateva zile, era in primul rand despre mine. Nu despre altcineva, nu despre altceva… Cert, reflectia era pornita din constatari  exterioare; dar argumentarea, proprie, avea ca subiect fericirea, perceptia celor din jur asupra fericirii celorlalti, asupra vietii lor. Era despre mine, in fond. Despre mine, si imaginea pe care o percep ceilalti. Despre cat de conforma este aceasta imagine cu ceea ce stiu eu despre mine, cu ceea ce sunt. Si de fapt, oare eu sunt cum ma stiu, sau sunt asa cum imi e imaginea? (ha, asta e o intrebare noua, trebuie sa o dezvolt) Despre libertati, despre curajul de a trai, vecin cu inconstienta, despre limitele de libertate pe care ni le acordam noi insine noua, pentru a avea o viata deplina. Despre cat de mult ne permitem sa traim. Si despre cat stim sa ne bucuram pentru prietenii nostri, de fericirea lor, sau sa le permitem libertatea de a fi altfel decat dorim noi sa ni-i imaginam.  Si despre puterea pe care o avem de a-i iubi, desi sunt diferiti de ceea ce credem ca stim despre ei. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It