dependenta

Reiau ideea pe care vroiam sa o scriu ieri: despre parintii vest europeni in raport cu parintii nostri. Cand am ajuns in Franta, la 18 ani, mi se parea ca parintii occidentali, care sunt diferiti de parintii romani, sunt indiferenti, reci, aproape spre iresponsabili. Am vazut parinti lasandu-si copiii sa se joace cu foarfeca, in timp ce ei, impasibili, citeau o revista. Am vazut parinti care imprumuta bani copiilor si ii asteapta inapoi. Am vazut parinti care pareau nepasatori, in cel mai bun caz, fata de copii. Venita din societatea romaneasca, mai ales pe vremea aceea, eu fiind inca un copil, dupa o copilarie comunista, abia iesita de dincolo de « cortina de fier », mi se parea ciudat sistemul. Ulterior, aveam sa-mi dau seama ca e mult mai bine. Mult mai corect si mai echitabil. Si ca asta ii ajuta si pe copii, le da un start foarte bun in viata. Tinerii francezi pleaca din casa parintilor foarte repede, majoritatea la 18 ani. Sunt mult mai putin dependenti de acestia, ceea ce face ca sunt mai independenti ca indivizi. Au concret, bine sadita in creier, ideea ca trebuie sa muncesti ca sa castigi bani. Nu putini sunt parintii care nu dau bani de buzunar copiilor lor decat in schimbul unor sarcini casnice (spala masina, spala vasele, dau cu aspiratorul, etc). Mi se pare un sistem echitabil pentru a intelege ca atunci cand cresti, trebuie sa muncesti ca sa iti castigi existenta. Inveti de fraged ce e munca, intelegi importanta acesteia, castigi respectul pentru ea. Inveti ca ai bani daca faci ceva. Nu daca stai. Inveti sa iti doresti sa existi prin tine insuti. Inveti sa iti doresti ceva de la viata. Inveti sa ai ambitia de a nu depinde de nimeni. Cred ca dependenta e cel mai rau lucru. Parintii romani isi cresc copiii intr-o dependenta prea mare. Din dragoste prost inteleasa ii supra-protejeaza. Ii cocolosesc. Ii sufoca, in unele cazuri. Ii leaga de ei, prin diverse metode. De dependenta materiala (si societatea e faurita in asa fel). De manipulare psihica. De culpabilizare. Enuntul « fac un copil sa aiba cine sa-mi aduca o cana cu apa la batranete« , e o notiune atat de egoista! Si nu, copiii occidentali nu-si abandoneaza parintii la batranete. Nu intr-o proportie mai mare decat cei romani. Dar e o intreaga filosofie de viata care e diferita. Una e sa acorzi sprijin parintilor cand au nevoie, si alta e sa concepi o intreaga viata pe principiul « l-am facut pentru mine, sa-mi fie aproape.  Il tin aici, langa mine. Iau toate deciziile de viata asa, nu-l las sa se dezvolte ca individ diferit de mine. » Trebuie sa faca ce decid eu, ba chiar sa faca ce n-am putut sa fac eu. E legitim sa-ti doresti reusita copilului tau. Bucuria sa. Succesul sau. Dar nu poti sa-ti doresti fericirea copilului tau cu forta, sa-ti doresti o chestie care pentru tine e fericire, dar care pentru el e departe de a reprezenta notiunea de fericire. Fericirea este ceva foarte subiectiv. Numai din interior poti spune ce e fericirea. Este important sa ii dai bazele…