mon jardin secret

-« Pai nush, ai ceva care intimideaza. » – asa e – de unde stii? ea m-a vazut in carne si oase. Din poze, nu intimidez – te am vazut live in Herastrau cand te plimbai cu o doamna – si am ceva care intimideaza? 🙂 – da – au. Ce anume? – pari o femeie asa..mai dura…. inabordabila…distanta…rece. imi aduci aminte de profa mea de matematica….era dura …impunea respect – Imi si place matematica, am fost olimpica, nu mai conteaza asta acum – Se vede Ei bine, cam asta e drama vietii mele. Cred ca par atat de inabordabila si glaciala, incat… Intr-un fel e ok, tin la distanta tot felul de nedoriti. In alt fel e cam dureros, caci sunt unii oameni care nu indraznesc sa se apropie, caci nu vad in interiorul acelei carapace, din nefericire. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sunt în locul acela care mă liniștește instantaneu, care mă transforma și fizic.  Eu sunt adepta noului, a plecatului în necunoscut, a explorării, am o aviditate extrema de nou. Nu credeam sa mă fixez așa pe un loc. Dar cred ca toți apartinem unui loc.  Al meu este acesta. Liniștea mea cu capre și smochine,  cu pescăruși,  soare,  cafea, dulceață… Lipsește doar ceva ca sa fie perfect. Așa… e aproape perfect…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Astazi se implinesc trei ani de la un camp, o noapte, si de la asta. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

stai pe prag, nu suni si nu intri. Astepti invitatie, normal. Ca si mine. E firesc. Prea bine crescuti amandoi. Politetea ne omoara. (si altele, desigur, dar si politetea). In ruptul capului nu merg neinvitata undeva. Iar eu, in totala mea inconstienta, nu scriu aceasta invitatie, desi o gandesc de luni intregi (si cu precadere de cateva saptamani), desi mi-e foarte dor de tine, un dor din ala cu senzatii de lesin si durere, cu senzatii de caldura si duiosie, un dor cu imbujorari adolescentine, cu zbateri in stomac, cu sange care urca in obraji si nu ii paraseste pret de zeci de minute. Nu scriu pentru ca mi-e teama, da, si mie mi-e teama. Mai des decat ti-ai inchipui. Si mi se strange inima. Si ma economisesc, involuntar, eu care, de regula, traiesc arzand. Am un an crunt, mi-a curs sange din nas, tasnea pe pereti (nu e o imagine prea romantica, dar e, din pacate, total reala). Niciodata in viata mea nu m-am gandit la nimic (*aici exagerez un pic. Doar un pic), am actionat la impuls. Acum nu scriu pentru ca mi-e frica, cumva, desi te simt pe prag, si mi-e un dor de tine de se opresc fluviile din drumul lor pana unde dureaza pragul usii? da, stiu, e un non-sens, un loc fizic poate avea cel mult marime, nu durata… Dar uite asa cred ca e bine pusa intrebarea. Cat dureaza pragul? cand pasim? intra, te rog. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It