interesant

Pe principiul « o fotografie face cat o mie de cuvinte », mi-a venit, pe la inceputul lunii, ideea sa imi fac cel putin cate o fotografie zilnic, cel putin timp de un an. Nu va fi usor, va fi greu. Sunt zile cand n-am chef sa vad pe nimeni. Zile cand nu ies din casa. Zile cand sunt suparata. Zile fara, cum le spun eu. Ei bine, anul acesta va trebui sa existe, fara gres, minim o imagine pe zi. Mi se pare interesant sa am un an din viata mea in fotografii 🙂 Si zile bune, si zile proaste… Si zile in care alerg dintr-un capat in altul al orasului, si zile cand hibernez. Si iarna, si vara. Si pe ploaie si pe soare, si pe zapada, si in vijelii. Si cand nu vreau nimic, si cand as escalada Everestul. Va fi intr-un fel un jurnal foto. Va surprinde fiecare stare de spirit. Se va vedea in atitudine, in priviri, dincolo de zambetul de circumstanta. Va fi un jurnal foto, fara goluri cronologice. Si prietenii mei fac evident parte din el. Si pantofii fac parte din peisaj 🙂 Vreau sa vad cum trece timpul, un an. De obicei, ni se pare ca nu trece, sau ca urmele sunt insesizabile. Ei bine, eu vreau sa am un an din viata mea imortalizat asa 🙂 Macar un an din viata sa pot stii zilnic despre mine… Sa ma pot uita, candva, cand timpul ma va indeparta de acest moment, [destul cat sa-mi inlature subiectivismul], si sa detectez cum trece timpul, cum ma modific, cum rad, cum plang, cum ma bucur, cum ma enervez. Viata, nimic altceva. Proiectul a debutat pe 8 iulie 2010, in mod normal se va termina pe 7 iulie 2011. (montaj VG) share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Un experiment interesant, din interior ca si din exterior, de scriitura la 4 maini. Povesti din doua puncte de vedere. Patrunderea in doua creiere, ale celor doua personaje. Priviri din doua unghiuri diferite. Prima nuvela, intitulata « Picioarele Adelaidei »,  aici. « Roland tocmai se pregatea sa ude floarea cand sunase mobilul. Era Adelaida, o tipa non-conformista, care nu se sfia niciodata sa spuna ce gandeste si ce vrea. Chiar la acea ora, 21,30 seara, in mijlocul saptamanii. O schimbare brusca de program i-ar fi convenit. In mod normal, ar fi adormit ca un gandac plictisit, dupa o scurta motaiala in fata televizorului. Asa, va merge intr-un bar, va bea ceva tare. Va privi, mai direct, mai cu coada ochiului, picioarele Adelaidei, o priveliste oricum mai frumoasa decat tot ce avea prin casa. […] _______________________ Adelaida inchise, plina de speranta. Astepta telefonul lui Roland, putin mai calma. Relele ganduri inca o bantuiau, dar abia astepta sa se vada cu Roland. Adelaida avea multi prieteni baieti, si, cel putin de cand era adulta, prefera compania baietilor decat pe cea a fetelor. Pe femei le considera superficiale, rele, invidioase. Nu prea se simtea de-a lor. Baietii erau altfel, mult mai directi. Insa, printre prietenii ei baieti, Roland se distingea. Era foarte flexibil mental. Adelaida putea vorbi aproape orice cu el, alaturi de el nu se simtea datoare sa para altceva decat este. Putea rade, sau putea plange, dupa imprejurare. Se simtea foarte bine cu el, pentru ca putea fi adevarata. Astepta soneria apelului lui Roland ca pe o eliberare. […] » Urmarea, aici. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It