Singurul lucru grav in viata

16 mai 2010

… este moartea, obisnuiam sa spun. Asta in perioade de restriste, cand ridicam capul, cu disperare, si nu mai vedeam lumina. Cand mi se parea ca sunt pe marginea abisului, sau in fundul tunelului. Sau acoperita de nori negri. Spuneam ca nimic nu-i grav in viata. Nimic. Doar moartea. Mi-ar fi placut sa ramana o simpla expresie de imbarbatare. Un lucru pe care mi-l spuneam eu mie insami, ca sa ridic capul si sa trec mai departe. Sa nu am a infrunta asta… Sa fie o metafora. Atat.
De trei zile ma confrunt cu moartea. A decedat un prieten bun al parintilor mei. Din acela cu 30 de ani de vacante impreuna, week-end-uri, sarbatori impreuna…. Sotia lui murise deja acum vreo 2 ani, de cancer. Asa se duc toti. Parintii mei sunt distrusi. Iar eu n-am niciun raspuns in fata durerii lor. Ma uit si sunt muta. Intepenita. Nu stiu si nu pot sa fac nimic. E absurd sa ii spui cuiva in situatia asta ca « toti murim« , ca era normal (normal??? ce cuvant atroce in unele contexte!), ca era in varsta. Nu cred ca exista un argument bun in fata pierderii. Nu cred ca exista o consolare posibila. Nu cred ca exista ceva ce poate alina. Ma simt legata de maini si de picioare, psihic, verbal, fizic. Ma simt impotenta si urasc felul in care ma simt.

Mie omul acela nu-mi era foarte apropiat. Adica era prietenul lor. Doar prin prisma aceasta…. Insa ma doare durerea lor ca si cand ar fi a mea. E mai teribila durerea mamei tale decat durerea proprie. Plus ca mi-e teama de socurile emotionale de acest fel. Pentru ei.

Ma gandeam. Mie nu-mi e frica de moarte. Deloc. Si nu-s lozinci. Pentru ca am trait frumos si asta puteam sa o spun si acum 15-20 de ani. Pentru ca traiesc cu pasiune, si in orice moment mi s-ar opri viata, eu stiu ca am trait frumos si intens. Acum 10 ani, de pilda, cand era sa ma calce masina la NYC, cu toata sinceritatea, si daca as fi murit atunci, era ok. Eram fericita in acel moment. Si as fi murit fericita. Moartea insa, e oribila pentru ceilalti. Oribila. Pentru cei care « raman ». Nu vreau sa-mi inchipui cum as supravietui mortii cuiva drag. In acel avion, m-am bucurat ca sunt impreuna cu Philippe, sa nu ne supravietuim unul altuia, chestie inumana pe care n-as fi stiut cum sa o duc.
Moartea de acum ma inspaimanta din doua motive: socurile emotionale pe care le suporta parintii mei, durerea lor la care eu nu am (din pacate), raspuns,  si faptul ca ma aduce sa ma gandesc ca nu stiu sa supravietuiesc mortii cuiva drag. Sunt paralizata numai cand gandesc o frantura de secunda…
Nu vreau sa mai gandesc nimic.

Scriu cum respir. Traiesc cu pasiune, si nu mi-e teama ca o sa ard pana la ultima bucatica. Nu ma economisesc... de ce as face-o? :) Spirit ludic, care considera ca râsul e cea mai importanta arma pe care o avem in viata, voi continua sa zâmbesc şi să glumesc cât voi exista. Iubesc, respir, traiesc, exprim, toate la intensitate maximă. Nu ofer şi nu doresc jumătăţi de măsură. Şi mai ales, scriu. Scriu cum respir.

9 Comments

  • Vei supraviețui. Iar rănile se cicatrizează. La un moment dat nu le mai simți. Vor rămâne totuși vizibile ca să îți sară în ochi…
    Asta-i viața! Moartea este firească… bine că-și trăise traiul. (știu că-i clișeu dar e adevărat)

    1. Acum abia raspund, pentru ca a trebuit sa ma indepartez de acel subiect.
      Ce ai inteles tu, Christian? ca era vorba de viata mea? Ca am oaresce ganduri?
      Ei bine, NU. Mai citeste o data, poate e mai clar, dupa.
      Multumesc de vizita.

  • Aveam 20 de ani. Lucram tocmai de unde tatal meu se pensionase (avea 55 de ani). Eram un copil care tocmai incepuse viata. Fostii lui colegi actualii mei sefi nu au fost in stare sa-mi spuna ca tatal meu, omul pe care incepeam sa-l privesc cu alti ochi, cei de tanara adolescenta (pana atunci fusese tata de copil, tata de adolescenta), tocmai se preapadise.

    A urmat socul care avea avea sa declanseze un lung sir de necazuri, unele pe care ti le-am relatat.

    Moartea nu intreaba, ea loveste.

    Bucura-te si respecta-ti parintii atunci cand ii ai langa tine. Atat.

    1. Mariana, e greu sa pierzi oameni dragi. Cred ca e una din cele mai cumplite incercari ale vietii.
      Multumesc pentru forta ta, pentru ca ai putere si pentru ca razi.
      Si multumesc pentru indemn. Ma bucur de mama, si mi-as dori sa fie aici o eternitate. Tatal meu a murit cand avea 50 de ani, Dumnezeu sa-l ierte, dar nu eram foarte apropiati, din nefericire.
      te imbratisez cu mult drag

  • Asta este intr-adevar singurul lucru ce ma poate paraliza de frica. Moartea cuiva drag. In egoismul meu am reusit sa ma impac cu gandul in fata propriei morti, insa nu vreau nici macar sa ma gandesc ca as putea fi pusa eu in situatia de a fi mistuita de dorul fata de cei dragi.
    Viata insa m-a pus in situatia asta de cateva ori si ca sa pot face fata pierderilor, m-am adancit in munca, am incercat sa-mi tin mintea in permanenta ocupata astfel incat sa nu cad prada depresiilor. Sau mi-am facut un tel in a-i ajuta moral pe cei care sufereau la fel ca mine. Astfel, tinandu-le lor discursuri motivante reuseam sa trec eu insami peste propria-mi durere.
    Astfel de lucruri te invata sa respecti ceea ce ai dar mai ales sa te bucuri la maxim de viata, sa storci si ultima farama de bucurie din ea…ceea ce si fac 🙂

    1. Eu iubesc viata cu disperare. Si o folosesc de cand ma stiu, prietenii obisnuind sa-mi spuna ca sunt nebuna. Dar numai si gandul la moartea celor dragi ma paralizeaza

Laisser un commentaire

Votre adresse e-mail ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *