Nerostirea

Te-am nevisat.
Ti-am nerostit numele.
Te-am nevazut.
Te-am neinchipuit.
Ti-am netrecut pe sub ferestre, peste pasi, pe trotuarele acelea.
Te-am nestiut.
Te-am nestrigat.
Te-am nedorit.

Te iubesc mai mult decat oricand, dincolo de nevisarile, nerostirile, nevederile, neinchipurile, netrecerile, nestiintele, nestrigatele si nedorintele acestea.

Incercari ciudate la care ma auto-supun, ca si cand as mai avea ceva de aflat, ceva de simtit. Te iubesc fara inceput si sfarsit, pana in fundul sufletului meu fara margini. Inainte de tine era gaura neagra,  dupa tine probabil moartea. M-am nascut in ziua cand te-am cunoscut, cand mi-ai vorbit, cand m-ai privit. Am sa ating apogeul cand ma vei lua in brate, cand ma vei locui cu dorinta ta fierbinte, cand iti vei revarsa suvoiul in mine, cand voi vibra in ritmul miscarii impuse de tine.

Am sa clocotesc, n-am sa te nedoresc.
Am sa gem, n-am sa te nestrig.
Am sa te cunosc, n-am sa te nestiu.
Am sa te insotesc, n-am sa netrec pe sub ferestrele tale.
Am sa te strang in brate, n-am sa te neinchipui.
Am sa te contemplu, n-am sa te neprivesc.
Am sa-ti recit numele, n-am sa ti-l nerostesc.
Am sa te port in mine, n-am sa te nevisez.

Esti cel care ma umple definitiv si complet. Esti inceputul meu. Si piscurile dorintei. Esti iubirea.  Si abisul placerii.
Sunt neinceputa si neterminata fara tine.

Multumesc, stationar rau

Mananc fara gust, dorm fara somn, plutesc printre ore. Muncesc, scriu, gandesc, si niciuna din aceste preocupari nu ma “perturba” suficient, nu ma indeparteaza de gandul primordial. Gandul care ma umple, de dinanutru, pe dinafara. Rad, glumesc, ma straduiesc sa dau din mine celorlalti ceea ce asteapta de la mine. Nodul amar e in gat. Si ma prefac ca nu-l vad, ca nu-l simt. Il ignor. Ma ustura ochii. Senzatii palpabile. Ma simt mica, abandonata, trista, ratusca cea urata. Alung de la mine gandul asta, dar revine insidios. Mi se strecoara intr-un cotlon de minte si ma roade din interior. Am evitat sa merg la mama. Ma cunoaste prea bine, si vede. Nu-i nevoie sa deschid gura, sa schitez niciun gest. Ma stie. Am fost totusi, asta seara. “Ai slabit”, a spus. Si nu m-a vazut de 10 zile, doar.  “Te lauzi sau te plangi?”, m-a intrebat cineva. Nu, acum nu-mi pare bine, deloc. Nu-i nicio smecherie sa slabesti “asa”.

Si mi s-a pus nodul amar in gat, ma sufoca. Beau o gura de cafea din ceasca de langa pat. Ma prefac ca amareala e de la cafea, pe care, de cand ma stiu, o beau fara zahar, neindulcita, cu nimic, niciodata. Pe cine pacalesc? Pe mine insami? Vad ca nu-mi iese… “Va rugam sa ne bagati in seama, ca ne simtim cam tristi fara spiritul dvs“, aud. Bun, surad, respir, ofer. Imi place sa daruiesc. Eu cu primitul am o problema. Adanca (dar asta alta data). Zilele astea sunt surprinsa. Ma situez greu in locu-mi. Am aproape tendinta de a privi peste umar. Cu mine vorbeau? Despre mine? Pe mine ma intreaba? Mie mi se adreseaza? Pe mine ma asculta? M-am defectat. Unde e cheita?  Cu o surubelnita merge?

In email mi se strecoara niste cuvinte foarte frumoase. Izbanda, bucurie, zambet. “Eu, daca as avea parghii, te-as plati sa tii conferinte la Universitate. Despre viata: asa cum scrie Mirandolina, sa le spuna oamenilor. Si te-as plati pentru asta. Tu esti cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat de asta vara incoace. Ce tablou frumos i-a reusit lui Dumnezeu: Mirandolina“, spune o doamna pe care o stimez, profesoara, necunoscuta. Adica da, cunoscuta, dar asa, inca nu ne-am vazut ochi in ochi. Ma citeste. Si-mi scrie. Imi spune lucruri. Ma simt coplesita. Pana la emotii cu lacrimi. E aproape incredibil. Ce am facut sa merit asta? Mi-e si mai greu decat in alte momente sa nu ma uit in spate si sa nu ma intreb despre cine e vorba in propozitie…

Bine, am suras. Greu zilele astea. Ma gandesc la el si ma doare. Ma ustura, mi-e dor, ma arde absenta. Il visez cu ochii inchisi si cu ochii deschisi, il pipai cu mintea si cu mainile. Il doresc atat de mult incat uneori mi se intampla sa-l simt aproape, ca si cand m-ar atinge. Dar daca m-ar atinge acum, as exploda, atata pasiune si asteptare s-a adunat in trupul meu. Surad. Calatoresc inspre Tara Surasului Rasare. Iau apa si merinde si nu ma abat de la drum. Pasaport imi e sufletul meu curat, mijloc de transport imi este dorinta. Carburant imi este pasiunea nestavilita, dragostea. Tara Surasului Rasare, am sa o simt fara busola. Cu al optulea simt. Da, al optulea, ati citit bine. Eu am multe simturi… si nu, nu-i al saselea. Al meu e al optulea…

Cum ma simt? E intrebarea la care detest sa raspund, zilele astea. Ma misc printre oameni si lucruri. Ma emotionez, plang, surad. Cum ma simt? Multumesc, stationar rau.

Nopti albe

A doua noapte nedormita. Ma ustura ochii si totusi nu pot adormi. Am incercat, dar suvoiul de sentimente se revarsa fara incetare. Un prea plin. Mi-as dori sa gasesc supapa de evacuare. Sa fac sa “respire” acest torent. Sa domolesc acest puhoi. Am lacrimi in coltul ochilor. Nici macar nu vor sa iasa, complet. Plansul m-ar ajuta acum. M-ar epuiza fizic acum. Si plansul m-ar putea poate face sa adorm. Am nevoie de somn. Am program incarcat si maine si luni. Si totusi e aproape 6 si nu dorm. Noptile mele tarzii s-au transformat in nopti albe. Albe, reci, goale.

Ma simt pustiita. Fara tine n-am sens. Fara tine n-am loc. N-am aer. N-am viata. N-am suflu. N-am somn. Fara tine nu se mai face dimineata. Nu vad lumina. Sunt incremenita. Probabil ca fara tine nu se va face nici primavara. Oricum… Ce mai conteaza, atunci? Deraiez, evident.

Ma simt mica, nicmicita, fara sens. Ma invart fara rost printre lucruri. Propria-mi casa-mi pare straina. Cuvintele vin, dar imi par anoste. Le insir aici, ca sa fie. Ma doare.  Imi cad ochii pe ecran, in alta fereastra. “Am murit deci exist”, asta vad acum, asta scrie. Asa sau invers? Stranii coincidente, potriviri, intersectari. Ma simt inutila.

Si-mi cad sub ochi, in peregrinarile mele nocturne, cuvintele unei doamne, necunoscute, scrise intr-un colt de internet unde teoretic nu le vedeam. “E fabuloasa Mirandolina! Ca o sampanie intr-un pahar de cristal fin! demidulce, usor acida, spumoasa !” Am dat peste aceste cuvinte ale acelei doamne necunoscute parca pentru a-mi gasi un rost. Pentru a gasi puterea de a pasi mai departe. Mi le asum greu, acum, aproape ma apasa. Parca nu-s eu. Plang.

Asta seara am avut o tentativa de a iesi. Intr-o masura, reusita. Apoi, esuata. Cateva momente cu doua prietene, m-am gandit oarecum si la altceva. Apoi, in alt loc, cu alti prieteni. Nu mi-am gasit locul, rostul, menirea. Nu am putut. Nu mai suportam… Nu mai stiu/vreau sa ies. Nu pot. Ma doare. Am pretextat ca mi-e somn. Am fugit. Am trecut prin fata casei lui. Salut, zambet. Dorinta. Oprire. Respiratie adanca. Umplere. Pedala de acceleratie la podea. Acasa.
A doua noapte alba. Lucrurile nu devin mai bune pe masura ce trece timpul. Ma napadeste vidul, mi-e dor. Un dor acut, ascutit. Nu stiam ca dorul poate durea la propriu. Tremur. Nici albe nu le mai vad, noptile… Negre nu-s. Gri?