Archive

E o căldură moale, e liniște, gol, aud mare si pescăruși. Muzica e în surdina. Ascult valurile. Apa e calda și extrem de curata. Ascult liniștea. Aici e locul meu de suflet. Sunt mai linistita, mai frumoasa. Aici trebuie sa-mi cumpar casuta si sa stau si sa scriu. Nu credeam ca ma voi regasi atat de tare intr-un loc, ca-mi va opri alergarea si freamatul permanent, cum a facut-o locul asta. In continuare am nevoie de nou, de schimbare, de necunoscut, de neprevazut, de actiune, de aventura. Dar aici va fi locul permanent de ancora, acum stiu. Felul în care îți sta parul și iți arată pielea este si indicatorul stării de spirit, stărilor de bine sau de rău. Prima data am înțeles asta când am locuit la Cluj. Parul era trist.  Era o campanie (electorala) foarte grea, împotriva lui Boc, în colegiul lui. Am câștigat, dar am suferit. A fost cu multe eforturi, ore de nesomn si chin. Am suferit. Parul, și el. Corpul nostru spune mai multe decat stim sa auzim. Aici parul meu e fericit. Ca fiecare por din corp. Vad asta pana si eu, care nu prea ma iubesc, din pacate. Aici incep sa ma accept, sa ma vad cu putin mai multa indulgenta. Mi-e bine. Nu mai sunt asa de in revolta… Ce traiesc aici este o definitie simpla a fericirii. Si miros marea si smochinii. Si merg pe stradute si ma bucur. Mă simt fericita. O fericire simpla, care nu are nevoie de nimic din artificiile unei existente complicate. Cred ca aici îmi găsesc liniștea Concluzia: sigur îmi trebuie căsuță aici. Devine evident   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ma gandeam de mai mult timp la ceva, dar de curand am si exprimat asta. Pastram prea multe lucruri de care nu avem nevoie. Avem tendinta de a inmagazina si stoca o gramada de chestii pe care nu le vom mai folosi nicicand. Si materiale si electronice. Cele materiale… de curand am vazut, mutandu-ma, cat poti strange. Desertaciune. Ma gandeam ca am stocat informatii profesionale, de-a lungul timpului, de care probabil nu voi mai avea niciodata nevoie, dar imi ocupa sute de giga. Pentru ce?… Cu fotografiile e si mai rau. Facem tone de poze la care nu vom mai privi niciodata. Am telefon nou, de pe 21 august.  Intre 21 august si 2 septembrie am facut 1652 de fotografii. Sigur, am fost zilele acestea intr-un loc pe care il ador,  si unde sunt tentata sa incerc sa pastrez fiecare secunda. Dar secundele acelea, minutele acelea de fericire nu se pot surprinde in poza. Desarta tentativa de a imortaliza emotiile. Mai ales ca fiind atat de multe, nu mai stai niciodata sa le privesti. Le-am privit acum ca sa selectez cateva. Sunt doar cele dintr-o singura zi, din prima zi. Si sunt o selectie. Asta ca sa intelegem cat de mult « apasam » pe buton. In goana dupa simtiri, devenim bulimici. Dar oricat de performante ne-ar fi devenit aparatele foto, telefoanele, uneltele pe care le caram dupa noi si de care am devenit dependenti, emotia nu se poate pune la ierbar. Tot ceea ce simt in suflet (si dupa mult timp), valoreaza mai mult decat orice scanare a momentului prezent, decat orice incercare de cartografiere a trairii. Acestea fiind spuse…..   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It