Vara de dinaintea apocalipsei

Si iar am tacut. O tacere ca o pedeapsa pe care mi-o dadusem mie insami. Fara scris, fara aer, fara suflu.
Si iar am tacut destul de mult. Atat de mult cat se vede. Intre timp, insa, am experimentat. Am gustat si am trait. Am invatat lucruri noi. Am tras unele concluzii. Dulci, amare, amestecate, neutre.
M-am mirat, dar m-am si bucurat. Sigur, intre timp am fost si mi-am scaldat corpul in mare. Mi-am perfectat auriul pielii. Am pielea ciocolatie, si-mi place. Par linistita. M-am deghizat iar…
Am simtit ca ajung la o seninatate (ciudata, de altfel), a carei sursa n-am stiut sa o identific.  Am zambit si am ras. Am fost frenetica, ingaduitoare, pasionata, involburata, dar, in mod bizar, senina.
Apoi a venit peste mine, reversul. Dorinta de izolare. De a nu iesi din casa… Am stat, de altfel, inchisa, intre duminica 4 AM, si miercuri, 7 PM. Trei zile intregi si 15 ore. Mult… Ca si cum simteam ca acele multe ore preced ceva.
Cand am iesit, eram derutata, cumva decalata fata de lume. Intr-un univers paralel.  Am ras alaturi de oameni. Si culmea! Atunci s-a produs o minune. Nu mi-a venit sa cred, caci imi facusem un zid personal de aparare, cladit cu caramizi din scepticism si intarite cu tencuiala de cinism. Iar acoperisul era cerul acesta de cenusa, al unui iulie care nu e vara. Nu-mi dadusem voie sa sper, desi undeva, acolo, numaram… in ciuda fricii de ridicol, si a crustei aparente de seninatate inexplicabila.
Oricum, e o vara ciudata. A fost o iarna interminabila, acum e o vara care nu seamana a vara, ci a toamna tarzie, morocanoasa, cu cer de cenusa. Parca vara nu mai vine niciodata, iar la toamna ne asteapta apocalipsa.

Si apoi… acum, pentru unii oameni conteaza mai mult a avea decat a fi. A parea decat a sti. A vorbi decat a face. A planui decat a indrazni. A disimula decat a trai. A te inchide decat a iubi.  A te exhiba decat a simti.
Nu-s ai mei. Ai mei, cei pe care-i simt, ii miros, ii recunosc, ii accept fara vorbe, din priviri si senzatii, sunt cei autentici. Dincolo de zidurile de cinism, scepticism, dincolo de zona de no man’s land a ne-asteptarii, dincolo de plafonul de ceata si cenusa. In ciuda apocalipsei, a negrei vesnicii si a nimicului. Cei care traiesc imprastiind lumina, ca si cand nimic nu s-ar sfarsi niciodata, sfidand pana si ideea de apocalipsa. Din toamna asta, sau de cand va fi sa vina.

p.s. am vrut sa pun o poza mult mai “neagra”, dar mi-a fost teama ca va sperii… Si nu meritati asta. Va multumesc ca sunteti.

Stare: nimic personal

Numar in continuare minutele, orele, zilele. Ma arde in continuare si ma pustieste absenta. Imi lipseste si simt acut aceasta lipsa. “Un seul être vous manque, et tout est dépeuplé” (O singura fiinta iti lipseste si totul pare pustiu), mi-am amintit atat de intens saptamanile acestea ce spunea Lamartine. Exact asta e ceea ce simt acum. In fiecare clipa.

Sunt ocupata, am un program destul de nebunesc (de pilda, in ultimele doua nopti am dormit 6 ore in total). Insa asta nu ajuta la nimic. Ah, desigur, da. Ma misc printre oameni. Am reinvatat sa zambesc. De fapt, a trebuit sa reinvat sa zambesc. Sa nu mi se citeasca durerea, disperarea, crisparea, fatalitatea, lacrimile, in fiecare dintre privirile pe care le aruncam spre oameni si spre lucruri.

Se pare ca zilele acestea, in ciuda oboselii, in ciuda durerii extreme, in ciuda abisului care mi se casca in suflet, am aratat exterior senina. Mi-am recapatat privirile…  Asta e bine, cum ziceam.

Probabil, pentru ca viata sa ma scuture, sa ma deturneze de la durerea mea profunda, marti m-a apucat o durere cumplita fizica. O durere de dinti. Mergeam spre birou, si pe drum, pe la jumatate, m-a pufnit plansul, cu adevarat, de durere. Conduceam si plangeam cu lacrimi siroind neintrerupt. O luasem pe linia de tramvai (ceea ce nu fac niciodata), ca sa ajung cat mai repede. Plangeam si conduceam. Au urmat cateva zile de chinuri fizice. Ei bine, din pacate, aceste dureri nu m-au facut sa uit durerea cealalta, mult mai importanta, mult mai serioasa.
Francezii au un proverb foarte graitor pentru a ilustra ca dintre doua nevoi, primeaza cea mai ardenta: “Qui dort, dine” (cine doarme, cineaza– pentru a spune ca daca-ti este foame si daca-ti este somn, dormi si asta e, foamea se estompeaza in somn). La mine lucrurile n-au functionat pe acest principiu.

p.s. Cateva mici precizari, care mie mi se pareau evidente, insa pare a fi nevoie sa le enunt, pentru unul din cititorii acestui blog (si ca sa nu apara altii sau alte discutii) :
1. Daca citesti ceva aici si nu intelegi despre ce e vorba exact in propozitie… inseamna ca nu-ti era sortit sa intelegi. Cei care trebuie sa inteleaga, inteleg. Asa ca nu cere detalii, chiar daca te simti indreptatit, ca cititor fidel. Si eu citesc texte scrise de oameni pe care nu-i cunosc, iar faptul ca le citesc nu ma indreptateste sa intru cu bocancii in viata lor intreband despre ce e vorba. Le citesc, pentru ca aleg sa le citesc… (citesc putini oameni, dar cand o fac, e pentru ca merita: scriu bine) Asta nu-mi da dreptul sa le scriu email-uri cu declaratii.

2. Cand citesti o postare ca “ciorba“, cand esti barbat, si nu ma cunosti… Cand nu intelegi despre ce e vorba, dar intelegi destul cat sa pricepi ca nu e vorba DOAR despre o ciorba, si ca plang dupa un om, nu pune stupida intrebare: “Cu ce pot sa te ajut?” Cu ce m-ai putea ajuta, cand eu plang dupa altul? Hm. Revin la : “o singura fiinta iti lipseste, si totul pare pustiu“. Sau te astepti sa zic: “Ah, taie tu morcovii, asa m-ai putea ajuta” ? Sau variante: curata ceapa, cumpara-mi batiste… Wrong.

3. Faptul ca eu scriu, este ca am dreptul sa aleg aceasta cale. Treaba mea, internetul e mare si liber. Asta nu da niciunui cititor dreptul de a avea alte pretentii, daca suntem simpli necunoscuti. Probabil ca asa vom si ramane. Niciun cititor nu are dreptul sa ceara altceva. Sau mai grav, sa pretinda ca ma cunoaste si ca ma iubeste.

nota: adresarea la persoana a doua singular este un TU generic. Nu o lua personal, tu, cititorule, oricare ai fi tu acela care-mi parcurgi acum scrierile, bucati de suflet. Multumesc.
Cum ar spune o persoana pe care o apreciez mult: “Nimic personal