Telegrama

Am scris putin saptamana aceasta. Stiu ca sunt unii dintre voi care deschideati acest loc asteptand sa cititi lucruri… Stiu ca sunteti cativa fideli cititori, si sper ca de obicei nu va dezamagesc, si as vrea sa cred ca intelegeti saptamana care a trecut.
Sigur, in primele zile ale saptamanii a fost de inteles, am avut acel eveniment de organizat, si a fost foarte stresant.
Apoi… pai apoi am recuperat. Fusesem obosita si stresata. Urmatoarele zile au fost  pline si ele, dar am incercat totusi si sa ma odihnesc. (desi nu, n-am adormit niciodata inainte de 2, ba dimpotriva). Aveam mare nevoie de odihna. Si cred de fapt ca doar noaptea trecuta (vineri spre sambata), m-am odihnit dupa toata saptamana…

Si nu, recunosc ca motivul tacerii mele nu e numai asta. Pur si simplu, am incercat sa asimilez si ultimele incercari ale vietii. Si da, recunosc,  mi-a trebuit putina tacere, acea tacere de care vorbeam aici
Adica asta: “Exista perioadele mele de tacere. O tacere profunda, nestirbita, ca o abstinenta, ca un post, ca o sihastrie, ca o înstrainare de mine însami. Pentru ca nu stiu sa scriu de circumstanta, pentru ca nu stiu sa scriu de politete, pentru ca scrisul ma costa prea mult suflet. Sunt perioade în care sunt prea secatuita ca sa mai dau ceva. Scrisul e o daruire, o înflorire, o deschidere spre exterior, nu un exterior anume, ci un exterior general, oricare, un dar altruist fara a astepta vreo compensatie. Exista momentele acelea de tacere pentru ca atunci nu stiu si nu pot sa fac „ca si cum”. Nu ma pot preface în fata cuvintelor mele, nu le pot porunci sa fie ipocrite, sa-mi disimuleze trairile negative, atunci când ele exista. Si tac, pentru ca mi se pare extrem de indecent sa faci publica suferinta, sa o exteriorizezi. Nu-mi plac tânguielile, iar orice cuvânt scris in perioade de restriste mi se pare ca ar suna a jale, nedemn.”

Da, a fost unul din acele momente. Si nu, nu sunt sigura ca a trecut. O sa simt. Stiu ca acum scriu asa, ca o dorinta de a va spune ca sunt bine, ca sunt aici.
Scriu aici ca si cum v-as scrie o telegrama, linistitoare: “Buna ziua, dragii mei. Stop. Sunt bine. Stop. O sa revin la mine insami, si la voi, cat de curand. Stop. Va iubesc. Stop

Stiu ca o sa am nevoie de multe resurse. Incerc deja sa le adun. Poate ca plecarea imi va face bine. Desi nu cred. Cred, de fapt stiu ca resursele trebuie sa vina din interior. Exteriorul e important, dar el nu poate echilibra nimic. Plecarea va fi o energie, un combustibil, dar nu, plecarea nu poate aranja nimic, in ea insasi. Sa cred ca plecarea ar putea araja lucrurile, ar fi ca o fuga, si o fuga nu foloseste niciodata. O stiu prea bine. Am experimentat de atatea ori revenirea la mine insami dupa anumite incercari ale sortii… Si da, stiu ca puterea si echilibrul trebuie sa se nasca in mine, in suflet, in interiorul meu, sa creasca acolo, pana devin preponderente.
Chiar acum aud la televizor ca e ora 2 dimineata, mda, ora mea fetisa 
Si sinistru inceput la stirile orei 2: doi studenti la medicina au transat un barbat de 65 de ani in Timisoara. Superb.
Noapte buna, vise frumoase!

p.s. asta seara ma intreba un grec de ce fumez. Ce intrebare, chiar asa, de ce fumez?
Asa e. Ma lasasem. Si ma lasasem demult. M-am reapucat aiurea, la inceputul lui iunie.

Onestitatea fata de noi insine

De zile intregi, se vorbeste aproape numai de asta.
Si din pacate, oameni cultivati si cu un nivel de inteligenta destul de mare, nu au puterea sa recunoasca ca de fapt da, asta e, scoala romaneasca chiar scoate tampiti.

Au sarit toti deontologii lui peste sa contrazica, sa condamne, sa se simta jigniti. Si cei de dreapta si cei de stanga, si cei de centru.
Sigur, mie nu-mi place personajul Basescu, sigur, in cea mai mare parte a timpului mi se pare aiurea si mitocan, dar… asta nu inseamna sa nu pot fi de acord cu el atunci cand spune ceva adevarat. Consider ca este o onestitate fata de mine insami.

Sigur, e un mod simplist de a rezuma lucrurile. Sigur, nu trebuie sa generalizezi. Dar pe ansamblu, cei care ies azi din scoala, dupa 12 clase, au un nivel mult mai scazut decat cei care ieseau acum niste ani. Si nu, nu-mi spuneti ca nu stiti asta. Macar voi, cei ca mine, cei din generatia care are astazi 30 de ani. Chiar nu se vede asta? Priviti in jur, discutati cu cativa dintre ei.

Priviti cum scriu in limba romana. Si nu, nu e doar un limbaj de messenger. Asta nu e o scuza. Pentru ca messenger folosim si noi, cei de 30 de ani. Si folosim messenger si ICQ-uri de peste 10 ani. Si asta nu inseamna ca nu mai vorbim romaneste.

Priviti ce vocabular restrans au. Folosesc doar fondul comun de cuvinte. Am ramas uluita, de vorba cu niste copii din acestia, pentru ca mi-au spus ca eu folosesc, in vorbire, cuvinte pe care ei nu le inteleg. Ei aveau 18 ani, erau in clasa a 12-a, si va promit, pe cuvantul meu, ca nu foloseam cuvinte rare. Care e explicatia? Nivelul lor extrem de slab, asta e tot.
Ati auzit voi vreodata, printre generatiile noastre scuza: “Nu pot sa citesc mai mult de o pagina, ca ma doare capul“? Mi s-a parut ca nu aud bine. Si am auzit asta de mai multe ori:  una la prima mana, in mod direct, si a doua mi s-a povestit, auzita din cu totul alta parte. Deci e o scuza generala raspandita in generatie. Imi amintesc de mine si de colegii si prietenii mei de la 17-18 ani. De profunzimea de gandire pe care o aveam, de scrisorile de dragoste (si nu numai), pe care ni le scriam, de rationamentele pe care le puteam dezvolta.
Ascultati-i un pic cum vorbesc. Sa nu mai zic de procentul extrem de mic al celor care stiu sa spuna “pe care” acolo unde trebuie folosit asa… (Bine, recunosc, asta e boala grea, si a multor generatii…si mai mari, si mai mici.)
Ascultati-le putin preocuparile. Ce isi doresc in viata, ce pretuiesc, ce nazuinte au. Masini, bani, femei, masini, bani, barbati.

Deci, scuturati-va, treziti-va, de ce anume considerati ca scoala romaneasca nu scoate tampiti? Repet, poate e o generalizare prea dura, dar din pacate, e chiar adevarata.
Copiii nu ajungeau asa in clasa a 10a, sau a 12a, acum niste ani. Nu ajungeau analfabeti la bacalaureat, nu-i asa?
Intrebati profesorii, si veti vedea. Le e teama sa ii lase repetenti, le e teama de elevi, le e teama ca mananca bataie.

Copiii acestia sunt aceia care cauta pe Google, “cum sa pastrezi o relatie”. Sincer, voi, generatia de 30 de ani, chiar credeti ca noi am fi cautat asta pe Google, daca ar fi existat Google cand aveam 17-18 ani?

De ce nu aveti curajul sa recunoasteti ca da, scoala romaneasca produce tampiti?
Nu toti cei care ies din scoala sunt tampiti, sigur, dar proportia de tampiti e mai mare decat la alte generatii. Clar.
Poate e o tara a societatii in intregul ei, poate e si vina noastra (caci probabil meritam tot ce ni se intampla, ca popor), insa nu trebuie sa o negam sau sa o ignoram…

Ati avut angajati? Ia judecati nivelul lor mediu. Constatati ce stiu sa faca, cat inteleg. Uitati-va ce asteapta sa le explicati mura in gura, e uluitor. Si de cate ori refac aceleasi si aceleasi greseli.

Si cum am spus de curand, ingramadirea aceea de diplome de facultati, fara legatura intre ele, aviditatea de a le strange fara sa insemne nimic, si fara sa le aduca nimic cu adevarat, doar ca sa le aiba… E incoerent ca si proiect de viata. Repet, un francez care lucreaza in recrutare imi spunea ca el nu a mai pomenit asa ceva. Pe scurt, ca nu a mai intalnit asa ceva nicaieri. Ca in Franta oamenii fac cate o facultate (rar de tot doua sau mai multe), dar stiu ceva. Iar aici, oamenii fac cate doua-trei facultati, dar nu au absolut nimic in cap. Si niciun drum serios, si nicio tinta.
Si in ce scop colectioneaza diplome, de fapt? Nu cunosc nici un angajator, oricat de neglijent, care sa te ia doar pentru acele hartii. Sau daca te angajeaza, totusi, dar tu nu stii nici pe jumate cat scrie ca ai stii, in acele hartii, nu te pastreaza. Deci, la ce folosesc acele hartii, fara acoperire?

De ce toata lumea urla ca nu e asa, ca scoala romaneasca nu scoate tampiti? De ce toata lumea spune ca e jignita scoala romaneasca, ca nu mai stiu ce?
De ce nu aveti puterea sa recunoasteti? E dureros, dar asta e. Si pentru a schimba ceva, intai trebuie sa accepti problema. Nu sa o negi.

Incep sa ajung la concluzia, trista, teribila, ca romanii sunt atat de opaci, atat de ipocriti, incat nici macar nu vor sa inteleaga care le sunt problemele. Si daca nu isi recunosc si inteleg problemele, asa vor ramane, ba chiar li se vor agrava.
Groaznice vor fi generatiile urmatoare.