Popularitate in real si-n virtual

Ziceam zilele trecute ca sunt asaltata. Si sunt, fara exagerare. Cum spunea S, despre mine, “asta numesc eu o femeie de succes” 😛  

In ziua in care mi-a spus S asta, erau (parca) 28 de cereri. Din care am mai sters, am mai respins. Am si acceptat cateva. Acum sunt 32…  Chiar nu stiu de ce, cum, pentru ce. Stati asa, nu va revoltati, explic!
Ca idee, eu am dorit initial sa accept in lista mea de Facebook doar oameni pe care ii cunosc. Nici nu-mi placea deloc Facebook-ul. Imi facusem cont pentru partidul din care sunt membru. Bine, la scurt timp FB m-a cucerit, (asta e o alta poveste, foarte frumoasa si emotionanta, pe care o voi povesti separat, mai tarziu). Insa oricum, faceam tare diferenta intre Linkedin, unde am un profil profesional, si Facebook, care e mult mai personal, mai intim. Poate ca nu am chef sa las pe oricine sa-mi vada interiorul sufletului, sa fie partas la bucuriile si tristetile mele. La strigatele mele de revolta, sau la cantecele mele de fericire. Asa cum n-as iesi la o cafea cu oricine, asa cum nu as povesti viata mea oricui, tot asa nu vroiam sa las pe oricine langa mine.

Apoi, lucrurile s-au complicat. Am avut si eu chef sa cer acceptul unor oameni pe care nu-i cunosteam direct, dar ale caror raspunsuri la postarea unui prieten comun imi placeau, ma starneau. Oameni care imi provocau curiozitatea sau interesul. De felul meu, sunt avida de oameni inteligenti. De oameni DIFERITI. De oameni care sunt peste medie. De oameni care nu marsaluiesc in rand. De oameni care ies din norme.  De oameni care au ceva de spus. Pe care ii poti asculta cu placere. De la care afli ceva. Cu care poti discuta, schimba argumente.

Inteleg deci perfect ca unii oameni imi cer acceptul (desi sunt o pura necunoscuta pentru ei). Ce nu inteleg insa este atunci cand uitandu-ma la profilul lor nu vad mare lucru in comun, cand nu avem amici comuni relevanti (chiar si virtuali — o sa radeti, dar eu am prieteni pur virtuali pe care ii consider foarte relevanti), cand nu imi amintesc unde am interactionat (la postarea cuiva…) Bine, ok, la barbati inteleg, pot sa inteleg de unde pana unde le-a venit ideea brusca. Sunt blonda, atragatoare (zic unii). Pot admite. Dar la fete?  Mister. De ce ma cauta, de ce ma adauga? Nu pot si nu vreau sa adaug oameni pentru numar. De fapt, vorbind de numere, chiar ma nelinistesc. In mod sincer. Sunt deja multi. Ehe, unde e Bogdan care mi-a vorbit primul de numarul lui Dunbar

Da, stiu ca se pot proteja postarile. Stiu de nivelele de intimitate. Stiu toate astea. Insa nu vad interesul de a pierde atat timp selectand ce si cum si cui arat. E mai simplu la mine. Cine e in lista, inseamna ca a meritat sa fie acolo…

Atunci sunt obligata sa refuz. Sau sa astept. Si oamenii aceia stau in anticamera. In stand by. Pentru ca nu ii refuz pe cei pe care consider ca poate ii voi reintalni, si poate voi intelege ulterior de ce vor sa fie conectati cu mine. Ii tin acolo… mai au o sansa. Sa vad cine sunt, cum sunt, ce vor, ce cred, ce ii face sa rada sau sa planga. Nu fiti suparati pe mine. E legitim. Asa cum in viata am dreptul sa selectez cu cine ies la cafea, cu cine merg sa dansez, cu cine colaborez… tot asa si in lumea FB. Si voi, la randul vostru, la fel, aveti acelasi drept.

Oricum, dupa toata povestea asta, voi, cei din lista mea, stiti ca nu sunteti acolo in niciun caz din intamplare. Si cu atat mai putin din lipsa de prieteni… (nu ca ma laud, dar sunt populara!)

update: Astazi (25 februarie 2010) a mai avut aceeasi dilema un prieten. Am discutat despre asta… si intre timp, la mai putin de 24 de ore de la scrierea acestei postari, iata cate cereri am acum 😉

Sunt cine stiu ca sunt, sau sunt cine crezi tu ca sunt?

Un comentariu care mi-a fost adresat  zilele trecute m-a facut sa-mi pun sincer intrebarea: oare suntem cine credem si stim ca suntem sau suntem cum ne vad ceilalti?
Suntem ceea ce credem despre noi sau suntem cumva asa cum ne definesc ei, cei din jur?
Care e adevarul asupra personalitatii mele? Sunt eu, asa cum ma cred si cred ca ma stiu, sau sunt de fapt imaginea mea in fata altora?
Atunci cand aceste doua imagini sunt alaturate si destul de asemanatoare, diferind doar prin lejere scrijelituri, prin creionari mai mult sau mai putin miscate, mai mult sau mai putin apasate, nu e o problema. Insa atunci cand imaginile sunt diametral opuse, cand una din ele este perfectul negativ al celeilalte, ce suntem de fapt?
Sigur, poti fi tentat, intr-o rabufnire de vanitate si de amor propriu, sa afirmi sus si tare ca te cunosti mai bine decat oricine, si intr-o anumita masura este adevarat, avand asupra ta insuti unghiurile de viziune cele mai potrivite. Insa cei din exterior traiesc si interactioneaza cu cel pe care cred ei ca-l cunosc, nu cu cel care stii tu ca esti. Persoanele din jur ne trateaza potrivit lucrurilor pe care le inteleg si cred ca le stiu, despre noi. Nu ne pot trata asa cum credem noi ca suntem, decat daca ce credem noi despre noi este impartasit si de ei, macar intr-o masura preponderenta.

Cateodata, descoperirea diferentelor dintre imaginile unei persoane (cea interioara si cele exterioare), reglarea acestora prin suprapunere si oscilari repetate, inverseaza polaritati, bulverseaza lumi, darama statui, subrezeste sisteme de valori instituite pe credinte despre ceilalti.

Fragmentul de comentariu care m-a facut sa reflectez la aceste lucruri este urmatorul, al unui prieten, adresat mie: “WHAAAAAAT?!?!?!?!? Pai ma faci sa ma simt ca lovit cu scandura peste fata in timp ce mergeam linistit pe strada! Stii ideea ca, ceva ce a spus un om intr-o doara, intr-un grup anume, intr-un context anume, poate sa fie luat de bun de altul si sa-si croiasca un drum in viata pe ideea aia, luata din zbor? […] si tu ne-ai lasat acolo intr-un tarziu, zicand ca pleci pentru ca “mai bine sa dorm acum, decat sa regret mai tarziu”. Ma rog, citez din memorie, nu este mot-a-mot. Si in fiecare noapte in care ma culcam mai tarziu decat trebuie (si au fost muuuulte) imi rasuna in cap ideea asta, ca in loc sa dorm cat sunt tanar, stau aiurea si o sa ma ofilesc inainte de vreme. Credeam ca stii tu ce stii… Ma rog, nu ca ai fi un mare guru al somnului (nu ma intelege gresit, stiu ca suna cam aiurea), dar macar pareai autoarea unei lucrari de genul “cum sa dormim sanatos – ghid practic in sapte pasi”. Ma rog, parea aiurea sa te intreb trosc deodata“auzi, tu cum dormi? cam pe la ce ore te culci in timul saptamanii? dar in wknd?” ca paream un stalker dintr-un thriller de groaza gen psycho 3.
Iar acum imi dai peste cap sistemul de valori!
Bai si daca ai stii la cati oameni te-am dat exemplu – ma rog nu cu nume prenume – drept un om care are un ritm de viata sanatos, care se culca atunci cand trebuie, doarme cat trebuie, nu ca mine cu bioritmul dupa ora insulelor azore…
Si acum? Cica de fapt stai putin ca e pe dos?!? (unde e emoticonul ala din yahoo messenger in care imi smulg parul din cap).
Pfooai! Pot sa-l calific lejer drept al treilea soc major din anul asta!!!”

Asta e, si iata cum catalogheaza un om o descoperire minora despre celalalt. Teoretic, asta nu ii schimba lui viata, la modul practic, daca eu dorm mult sau putin, daca ma culc tarziu sau devreme, daca imi fac somnul de frumusete (hahaha, ce idee de femeiusca tipica, fix aia care eu nu-s), sau daca traiesc la maxim. Teoretic, asta nu ar trebui sa influenteze cu nimic. Dar iata cum, crezand ceva despre ceilalti, familie, iubiti, prieteni, amici, colegi, cunostinte, totusi ne creem un sistem de valori, ne construim un intreg esafodaj, facem conexiuni. In capul nostru rasuna anumite fraze spuse in anumite contexte, carora le dam un inteles aparte, si cand aflam (daca aflam vreodata!) ca autorul respectivei fraze nu o credea, ca a spus-o in cu totul alt sens sau in joaca, la plesneala, ni se naruie un univers.
Teoretic, nu ar trebui. Dar doar teoretic. Practic, functionam crezand lucruri despre oameni, faurindu-ne modele, anti-modele, franturi de modele, incercand sa luam ce credem ca e mai bun din fiecare, sparturi de geamuri colorate pe care le lipim ca intr-un vitraliu, incercand sa creeam ceva armonios, tinzand spre ceva. Iar daca din nefericire aflam (daca aflam vreodata!), ca omul acela nu e asa, ca nu are calitatea pe care noi i-am atribuit-o, ne simtim tristi, frustrati, ca si cand asta ne-ar darama noua valorile sau incercarile de a tinde spre ce vroiam sa fie… Desi nu ar trebui se fie asa.
Si mai grav este cand aceste “credinte” despre celalalt se instituie fata de oameni apropiati noua. Atunci deceptia, frustrarea capata dimensiuni si mai mari. Ba chiar, in unele cazuri extreme, ne simtim lezati, furati, spoliati, trebuie ca celalalt sa fie cum il credem noi, sa “ne redea” persoana care credeam ca este. Il tinem dator sa fie, sau macar sa devina, cine credeam noi ca este…

Si atunci, intreb din nou: sunt cine sunt, sau sunt cine cred ceilalti ca sunt?
Sau sunt si una si alta, si daca da, in ce proportie?