Casatoria: cand, cum, de ce?

Pentru ca ma intreba un comentator necunoscut, la una din postarile anterioare, daca sa se insoare anul asta, voi scrie despre casatorie. Complicat si delicat subiect, care-mi va atrage probabil oprobriul social si destule critici. Dar e ok, n-am neaparat nevoie sa ma aplaude masele, mai ales la subiecte din astea in care nu sunt de acord cu societatea. Intrebarea suna asa: “Eu intre doua pahare, mai stateam in dilema daca sa ma insor anul asta sau nu, dar mi-am dat seama ca nu renteaza La ce varsta te-ai casatorit? Eu nu stiu cand sa fac pasul asta, toate femeile cu care stau vor sa ma casatoresc cu ele, dar eu nu am chef de asa ceva pe criza asta 🙁 ”

Teoretic, nu-mi place sa fiu consilier matrimonial, dar, recunosc, casatoria e un subiect. Adevarat, adanc. Nu pretind ca detin adevarul absolut, dar am trait intr-adevar mult, am avut sansa sa traiesc cam triplu din punct de vedere al experientelor umane fata de oamenii de varsta mea, si sa cunosc multe personalitati, multe povesti, sa traversez multe imprejurari, din cele mai diverse, uneori extreme. Din acelea care calesc, dupa ce te ard.

Eu nu cred in casatorie. Cred cu putere in cuplu: e una din valorile mele cele mai profunde. Dar nu cred in casatorie ca o necesitate. Nu cred ca acea bucata de hartie te tine alaturi de cineva, daca stai. Si in acelasi mod, nu cred ca daca nu esti bine cu cineva, acea hartie te impiedica sa pleci. Daca n-ar exista altfel de legatura intre mine si o persoana, acea hartie e zero, nu exista nici un fel de hartie care m-ar putea retine alaturi de respectivul. Iar daca mi-ar fi rau, nu m-ar tine nici doua milioane de hartii intr-o relatie in care nu este locul meu. Caci eu consider un esec FIECARE minut petrecut intr-o relatie in care nu ai ce cauta. Esecul nu e despartirea. Esecul este sa petreci timp, minute pretioase din viata, in locuri si langa oameni care nu merita.
Deci, ca idee, nu consider casatoria o necesitate. Important este cuplul, relatia. Iubirea, respectul, prietenia, sustinerea, toate legaturile care se creeaza intre doi oameni. Ca aleg sa se casatoreasca sau nu, asta e o decizie care se ia impreuna…

Dar casatoria nu poate reprezenta, in ochii mei, un scop in sine. Daca ar reprezenta un scop in sine, inseamna ca nu ar conta omul si relatia. Ci ar conta sa ai verigheta pe deget, “sa intri in randul lumii”, pentru ca asa au spus mama, tata, matusa, bunica, vecinii, ţaţa Floarea, nea Vasile. Si de aici incepe nefericirea. Pentru ca ai facut totul sa te vezi in acea postura, netinand cont de restul, de ceea ce de fapt ar trebui sa fie mult mai important: cuplul, relatia, legaturile, vazute si mai ales nevazute. Interactiunea mentala.
Pentru ca am trait multi ani in alte coordonate geografice, m-am ingrozit (da, da, acesta e cuvantul), cand m-am intors aici, in Romania, si am vazut ce se intampla. E o presiune sociala atat de puternica sa te insori, sa intri in randul lumii, sa te aliniezi, incat oamenii fac asta ca pe o datorie, fara sa reflecteze la ceea ce inseamna de fapt casatoria, in spatele hartiei. Si asa se ivesc o gramada de cupluri nefericite, de povesti sordide sau pur si simplu de povesti de plictiseala in doi, de inselatorii si minciuni, de nerespect, de nepasare. Nu, va intrerup, va contrazic, va rog nu ganditi ca sunt prea idealista, stiu ca exista si alte modele de cuplu (caci am trait alte modele de cuplu, si voi alege intotdeauna sa intru in alte modele de cuplu).

Doar ca, din cauza presiunii sociale foarte puternice, in Romania oamenii aleg sa se insoare devreme, inainte de a reflecta prea bine la motive, la alegere, la persoana. Mi se pare un compromis teribil, pe care ei il fac, pe pielea lor, pentru societate, pentru gura lumii, pentru a fi conformi cu ceea ce se cere, ce se asteapta de la ei. Ca sa fie fericita tanti Maria, ca “am si eu un rost”. Merita? Merita sa te sacrifici pe tine insuti, sa-ti amanetezi viata, sa te trezesti langa cineva langa care nu ai ce cauta, doar pentru ca o tanti Maria generica crede ca asa e mai bine?
Uite asa ajung oameni care ar fi putut avea mult mai mult, in relatii nepotrivite. Uite asa ajung sa faca si copii, “pentru ca asa se face”, si sa petreaca o viata aiurea in care ajung sa se intrebe: “Ce caut eu in viata mea?”. Uite asa ajung sa vorbeasca urat despre partenerul care abia s-a ridicat de la masa si a plecat. Dupa ce a intors spatele, incep sa rada, sa se bucure, sa sara in sus, ca si cum au scapat din jugul oprimarii turcesti: “Am scapat de nevasta-mea!”. (scena veridica, traita de mine, un coleg jubila cand i-a plecat sotia de la masa….) Pai, bai, nefericitule, e ok asta? In primul rand pentru tine, intreaba-te, daca ai curaj sa te privesti in ochi in oglinda, e in regula sa iti duci viata langa cineva despre care abia astepti sa plece ca sa te poti bucura de libertate? (nu ma intelegeti gresit, nu ma revolt pentru ca era bucuria unui barbat, n-am nici un pic de solidaritate feminina la faza asta, iar situatia inversa m-ar fi revoltat asisderea). Daca chiar simti ca nu esti liber, ca nu esti ok, ca astepti ca partenerul sa plece ca sa te poti bucura, pai ia-ti inapoi libertatea, si da-i-o si lui (ei)! Nu stati aiurea, din motive nepotrivite, impreuna (copii, motive financiare, familie). Va distrugeti vietile, va furati caciula. Si generati modele nepotrivite. Reproduceti niste tipare sociale gresite.

Sau alt caz, trait de mine. Un amic bun, din cei cu care vorbesc mult (din prietenii mei baieti) cu care nu ma mai vazusem de ceva vreme. Ne revedem, iesim la o cafea, ma anunta ca s-a insurat cu trei luni inainte, ma mir in sinea mea, (caci in urma cu vreo 6 luni nici vorba de prietena macar, daramite de planuri de acest gen), dar felicit frumos si politicos, “Casa de piatra“. Vorbim mult. Iesim din cafenea, ma conduce la plecare, pasim cativa pasi pe trotuar…Pe strada, ma intreaba, asa, intr-o doara, ca si cum ma intreba ce vreme va fi a doua zi: “Tu ce crezi despre fidelitate?” Ehe…a vrut sa ma intrebe, a fost servit cu un raspuns pe masura. Cand zic eu ca sunt spontana si ca dau raspunsurile cele mai bune pe negandite… nu exagerez: “Tu ori iti pui intrebarea asta prea devreme, ori prea tarziu.” In fata mirarii sale, am explicat: “Prea devreme, pentru ca de obicei criza de evadare intervine mult mai tarziu intr-o relatie, dupa ani buni, dupa ce se toceste… Sau prea tarziu, pentru ca la ce Dumnezeu te-ai insurat acum trei luni, daca iti pui acum intrebarea asta? Acum trei luni nu ti-o puteai pune?” M-a privit un pic speriat si un pic vinovat, si a spus: “Nu, sa stii, nu s-a intamplat nimic, n-am facut nimic, vroiam doar sa aflu parerea ta.” Putea sa se intample, sincer, nu era problema mea, iar parerea mea a vrut-o, a aflat-o. Si fix aia era, si fix aceea este si azi. Pentru ca da, cu orice risc, aleg sa spun ce gandesc.

inele.jpgAs putea scrie mult si bine pe tema asta, e o tema generoasa. Si poate o sa mai revin la ea. Dar ca sa fiu mai specifica, si sa raspund “ascultatorilor” la intrebarea pusa, zic “NU”, raspicat. Daca poti formula asta in acest fel: “stateam in dilema daca sa ma insor anul asta sau nu, dar mi-am dat seama ca nu renteaza”, NU, nu te insura. Insuratoarea nu e ceva ce lasa loc la dileme. Si ce inseamna daca sa te insori anul asta sau nu? Adica tu intai hotarasti sa te insori, si apoi alegi cu cine? Nu e cumva pusa problema cam pe dos? Nu e oare logic sa gasesti persoana (nu neaparat cautand-o), sa se construiasca relatia, si apoi sa decideti daca va casatoriti sau nu? Adica tu vrei sa decizi daca te insori sau nu, si vezi tu dupa aia cu cine? Straniu. Deci NU, clar NU, daca-mi ceri mie sfatul.
Si mai e ceva ce ma nedumereste. “Mi-am dat seama ca nu renteaza“. Ca nu renteaza ce, cum? In ce mod sa renteze? Casatoria nu e o afacere… E o alegere de viata a unui partener langa care vrei sa stai, cu care prevezi sa imparti momentele urmatorilor ani, si nu numai cele haioase…

Mergem mai departe. Intrebarea suna: “La ce varsta te-ai casatorit? Eu nu stiu cand sa fac pasul asta, toate femeile cu care stau vor sa ma casatoresc cu ele, dar eu nu am chef de asa ceva pe criza asta :(”  Daca toate femeile vor, nu e suficient. Trebuie sa vrea si ea, si sa vrei si tu. Ea, nu ele. Ea, aceea. Daca exista ele, si tu nu stii care din ele este EA, inseamna ca ea nu este intre ele. Simplu.

Cat despre varsta… La ce varsta m-am casatorit eu, nu stiu daca e relevant. M-am casatorit la 24 de ani, daca informatia foloseste la ceva. (o parte din poveste aici) Insa nu exista varsta predefinita. Se evolueaza la liber alese, nu la impuse, in domeniul acesta. Hai sa schimbam societatea asta, retrograda si cumplit de arhaica. Hai sa nu facem lucrurile pentru ca asa trebuie. Ce inseamna asa trebuie??? Hai sa facem lucrurile, mai ales cele atat de importante pentru noi, asa cum dorim si simtim noi ca e bine.
Altceva. Spui “eu nu am chef de asa ceva pe criza asta“. E inca un argument pentru care eu raspund, “Atunci NU”. Daca legi criza de casatorie, daca o vezi in felul asta, inseamna ca nu iti doresti sa te casatoresti, ca nu ai gasit persoana si relatia. Daca ai fi gasit, te durea in cot de criza. Si, bine, din punctul meu de vedere, trebuia sa te doara in cot si de insuratoare, pentru ca asa cum am spus, importantul rezida in cuplu si interactiunea dintre cei doi, nu in amarata aia de bucata de hartie de la domnul primar.

p.s. Iar a trecut vreme multa fara sa scriu. Starea mea interna… nervozitate (si buna si rea), tensiune (pozitiva si negativa), febrilitate. Betia mintii…
Plus isteria inconjuratoare de care mi-e greu sa ma detasez…

Onestitatea fata de noi insine

De zile intregi, se vorbeste aproape numai de asta.
Si din pacate, oameni cultivati si cu un nivel de inteligenta destul de mare, nu au puterea sa recunoasca ca de fapt da, asta e, scoala romaneasca chiar scoate tampiti.

Au sarit toti deontologii lui peste sa contrazica, sa condamne, sa se simta jigniti. Si cei de dreapta si cei de stanga, si cei de centru.
Sigur, mie nu-mi place personajul Basescu, sigur, in cea mai mare parte a timpului mi se pare aiurea si mitocan, dar… asta nu inseamna sa nu pot fi de acord cu el atunci cand spune ceva adevarat. Consider ca este o onestitate fata de mine insami.

Sigur, e un mod simplist de a rezuma lucrurile. Sigur, nu trebuie sa generalizezi. Dar pe ansamblu, cei care ies azi din scoala, dupa 12 clase, au un nivel mult mai scazut decat cei care ieseau acum niste ani. Si nu, nu-mi spuneti ca nu stiti asta. Macar voi, cei ca mine, cei din generatia care are astazi 30 de ani. Chiar nu se vede asta? Priviti in jur, discutati cu cativa dintre ei.

Priviti cum scriu in limba romana. Si nu, nu e doar un limbaj de messenger. Asta nu e o scuza. Pentru ca messenger folosim si noi, cei de 30 de ani. Si folosim messenger si ICQ-uri de peste 10 ani. Si asta nu inseamna ca nu mai vorbim romaneste.

Priviti ce vocabular restrans au. Folosesc doar fondul comun de cuvinte. Am ramas uluita, de vorba cu niste copii din acestia, pentru ca mi-au spus ca eu folosesc, in vorbire, cuvinte pe care ei nu le inteleg. Ei aveau 18 ani, erau in clasa a 12-a, si va promit, pe cuvantul meu, ca nu foloseam cuvinte rare. Care e explicatia? Nivelul lor extrem de slab, asta e tot.
Ati auzit voi vreodata, printre generatiile noastre scuza: “Nu pot sa citesc mai mult de o pagina, ca ma doare capul“? Mi s-a parut ca nu aud bine. Si am auzit asta de mai multe ori:  una la prima mana, in mod direct, si a doua mi s-a povestit, auzita din cu totul alta parte. Deci e o scuza generala raspandita in generatie. Imi amintesc de mine si de colegii si prietenii mei de la 17-18 ani. De profunzimea de gandire pe care o aveam, de scrisorile de dragoste (si nu numai), pe care ni le scriam, de rationamentele pe care le puteam dezvolta.
Ascultati-i un pic cum vorbesc. Sa nu mai zic de procentul extrem de mic al celor care stiu sa spuna “pe care” acolo unde trebuie folosit asa… (Bine, recunosc, asta e boala grea, si a multor generatii…si mai mari, si mai mici.)
Ascultati-le putin preocuparile. Ce isi doresc in viata, ce pretuiesc, ce nazuinte au. Masini, bani, femei, masini, bani, barbati.

Deci, scuturati-va, treziti-va, de ce anume considerati ca scoala romaneasca nu scoate tampiti? Repet, poate e o generalizare prea dura, dar din pacate, e chiar adevarata.
Copiii nu ajungeau asa in clasa a 10a, sau a 12a, acum niste ani. Nu ajungeau analfabeti la bacalaureat, nu-i asa?
Intrebati profesorii, si veti vedea. Le e teama sa ii lase repetenti, le e teama de elevi, le e teama ca mananca bataie.

Copiii acestia sunt aceia care cauta pe Google, “cum sa pastrezi o relatie”. Sincer, voi, generatia de 30 de ani, chiar credeti ca noi am fi cautat asta pe Google, daca ar fi existat Google cand aveam 17-18 ani?

De ce nu aveti curajul sa recunoasteti ca da, scoala romaneasca produce tampiti?
Nu toti cei care ies din scoala sunt tampiti, sigur, dar proportia de tampiti e mai mare decat la alte generatii. Clar.
Poate e o tara a societatii in intregul ei, poate e si vina noastra (caci probabil meritam tot ce ni se intampla, ca popor), insa nu trebuie sa o negam sau sa o ignoram…

Ati avut angajati? Ia judecati nivelul lor mediu. Constatati ce stiu sa faca, cat inteleg. Uitati-va ce asteapta sa le explicati mura in gura, e uluitor. Si de cate ori refac aceleasi si aceleasi greseli.

Si cum am spus de curand, ingramadirea aceea de diplome de facultati, fara legatura intre ele, aviditatea de a le strange fara sa insemne nimic, si fara sa le aduca nimic cu adevarat, doar ca sa le aiba… E incoerent ca si proiect de viata. Repet, un francez care lucreaza in recrutare imi spunea ca el nu a mai pomenit asa ceva. Pe scurt, ca nu a mai intalnit asa ceva nicaieri. Ca in Franta oamenii fac cate o facultate (rar de tot doua sau mai multe), dar stiu ceva. Iar aici, oamenii fac cate doua-trei facultati, dar nu au absolut nimic in cap. Si niciun drum serios, si nicio tinta.
Si in ce scop colectioneaza diplome, de fapt? Nu cunosc nici un angajator, oricat de neglijent, care sa te ia doar pentru acele hartii. Sau daca te angajeaza, totusi, dar tu nu stii nici pe jumate cat scrie ca ai stii, in acele hartii, nu te pastreaza. Deci, la ce folosesc acele hartii, fara acoperire?

De ce toata lumea urla ca nu e asa, ca scoala romaneasca nu scoate tampiti? De ce toata lumea spune ca e jignita scoala romaneasca, ca nu mai stiu ce?
De ce nu aveti puterea sa recunoasteti? E dureros, dar asta e. Si pentru a schimba ceva, intai trebuie sa accepti problema. Nu sa o negi.

Incep sa ajung la concluzia, trista, teribila, ca romanii sunt atat de opaci, atat de ipocriti, incat nici macar nu vor sa inteleaga care le sunt problemele. Si daca nu isi recunosc si inteleg problemele, asa vor ramane, ba chiar li se vor agrava.
Groaznice vor fi generatiile urmatoare.