Zig-zag complicat

In acest moment…

– iubesc un baiat, cu cerul si pamantul, pana la capatul capatului si chiar dincolo de acesta, sunt bucuroasa si trista, euforica si apatica, e agonie si extaz, ma arde, ma pustieste, ma inalta; sentiment ce nu se poate.

– ma iubeste un alt baiat, de un an jumatate, si vrea sa-mi faca un copil, tot de un an jumate. Nu e nimic intre noi, nu e poveste. El e doar in jur. E printre prieteni.  Eu nu simt acelasi lucru (ca el). Si nici copil nu vreau (de la el). Cateodata ma simt bine ca ma iubeste. Altadata, ma doare asta. E nedrept sa traiasca asta, si ma gandesc cu tristete la ce traieste.

– ma iubeste un alt baiat, e departe, vrea sa vina, a marturisit (si asta m-a lovit in moalele capului), ca ma iubeste de 10 ani. Ca ma vedea pura. Ca eram atat de neatinsa incat nici nu putea sa se gandeasca la mine. Ca el bea, fuma hasis si s-a culcat cu atatea fete al caror nume nici macar nu si-l mai aminteste. Iar eu, dincolo de toate astea, eram dragostea lui. Pura. (da, eram excesiv de cuminte… si-n plus, atunci, eram indragostita de Philippe, atat de indragostita incat nici nu vedeam ca pe lume exista si alti barbati. El era singurul pe care-l vedeam, si “orbirea” asta a durat ani de zile)

E complicata viata mea. Complicata a fost mereu, mai complicata pare acum.

Vreau sa ma iubeasca cel pe care-l iubesc. Sau sa-l iubesc pe cel care ma iubeste. Nu mai vreau in zig-zag, in diagonala, pe linii discontinue.

Prima scrisoare catre Mos Craciun

Draga Mos Craciun, hm… asa se incepe, presupun, o scrisoare care ti se adreseaza, dar eu ma si inhib dupa aceste trei cuvinte, parca nu se cuvine sa fiu atat de intima cu tine, care se spune ca ai o asemenea putere. Stii, eu sunt respectuoasa, de fapt pierd timpul aiurea explicandu-ti cum sunt eu. Ma stii, asa cum ne stii pe toti, pe fiecare dintre noi, oamenii.

Sunt emotionata, pentru ca e prima data in viata cand iti scriu. Nu ti-am scris in copilarie, si nu pentru ca nu credeam ca existi, dar pentru ca nu ma incuraja nimeni sa fac asta. E prima data si ma trec fiorii, e intr-un fel o dezvirginare, o dezvaluire, un miracol. Stiu, copil fiind, nu as fi resimtit-o asa. As fi fost prea concentrata pe camionul rosu pe care mi l-as fi putut dori (generic vorbind camion rosu), si prea frageda ca sa pot gandi restul.

Chiar si acum, eu stiu ca tu stii ce ne dorim, fiecare dintre noi, fara banala scrisoare uzuala, lista respectiva. O scriu mai mult pentru prietenii mei si pentru cei din jur, care vor sa stie ce-mi doresc.

Si totusi, sunt emotionata scriindu-ti. Intre timp, am scris tone de lucruri : lucrari la scoala, teme, extemporale, teze, am scris lucrari la facultate, memoriul de diploma, am scris articole in presa cu duiumul, si, nu in ultimul rand, ba chiar dimpotriva, am scris scrisori celor dragi din jur, si… am scris scrisori de dragoste. In acestea am pus sufletul meu intreg si inca ceva pe deasupra, fiecare din ele m-a secatuit si istovit, m-a redus la tacere, pentru a renaste din cenusa propriilor-mi chinuri, propriilor-mi senzatii, prin miracolul puterii sentimentelor, dincolo de puntea lacrimilor. Poate de asta sunt si atat de emotionata acum : de obicei, ii scrii lui Mos Craciun cu mult inainte de a scrie scrisori de dragoste. Ei bine, eu am facut (ca de obicei! stiu, sunt ciudata!), invers. Si iata de ce scrisoarea aceasta atarna mai greu, are o incarcatura si mai puternica. Dincolo de speranta implicita pe care o pui intr-o asemenea misiva, ea contine, de data aceasta, multa dragoste, multa incredere, multa rabdare.  Da, rabdare, (desi nu excelez neaparat la acest capitol, dar pe cuvantul meu ca ma tratez!) pentru ca eu nu vreau ca ceea ce-ti cer sa vina imediat. Sunt constienta ca e imposibil. Stiu acum ca nu ma pot trezi maine dimineata, sau poimaine, sau zilele astea, si sa culeg de sub brad, sau din jur, ceea ce-mi doresc. Deci am rabdare, si am incredere. Nu bat din picior, ca un copil rasfatat, care vrea cu tot dinadinsul sa-si culeaga cadoul de sub brad, sa-l pipaie.

Sa intru in subiect, draga Mos Craciun. Pana acum am scris cum ma simt, am zugravit personajul si contextul. Teoretic ii scriem lui Mos Craciun ca sa cerem ce vrem. Repet, eu stiu ca tu stii déjà ce vreau, pentru ca tu esti patrunzator si stii ce ne dorim fiecare. Dar rastignesc in foneme, astern pe hartie (ecran, de fapt), ceea ce vreau.N-am sa-ti cer (si stii asta), nimic material, draga Mos Craciun. Pe cele materiale stiu sa le fac singura, muncind, daca restul e in regula, daca lumea in jur merge cum trebuie. Am facut deja unele (materiale), voi face altele, poate mai bune. De cele materiale, in plus, Mosule, ma cunosti, si stii ca nu-s atasata. Cele materiale, de jos… Sunt mijloace, si nu scopuri. Folosesc la ceva, dar nu-s finalitati in sine. Asa ca, dragul meu drag Mos Craciun, ma avant si gata, spun! Ce-o fi, o fi! Vreau o lume mai buna. Si nu numai lumea mea imediat inconjuratoare, pe care mi-o selectez cum vreau si care e un microcosmos corespunzator mie insami. Vreau o societate mai buna, mai responsabila. Vreau niste concetateni mai implicati. Nu e greu. E suficient sa-ti pese. Sa-ti pese de tine, de ai tai, si de cel de langa tine, de necunoscutul ai carui pasi ii intersectezi pe un trotuar. Vreau niste concetateni carora sa le pese unde vom fi peste un an, doi, sapte, zece, carora sa le pese de copiii lor mai mult decat la nivel declarativ. Vreau sa ne respectam unii pe altii. Sa redobandim constiinta profesionala si constiinta umana. Si nu doar la nivel de concepte formate din zornaitoare cuvinte goale. Nu vreau concepte din astea cu generozitate, lumina, inima deschisa, daca ele sunt doar recitate, si gaunoase, fara acoperire, fara materie in spatele lor. Vreau o societate global mai buna, macar un milimetru mai buna pe an. Vreau sa intelegem ca daca tragem chiulul, chiar si la un nivel minor, asta afecteaza negativ intreaga societate, ca se rasfrange asupra fiecaruia dintre noi. Vreau sa intelegem ca avem datorii, nu numai drepturi. Vreau sa ne luam in serios acele datorii, fiecare la nivelul sau. Nu vreau sa ne iubim frateste, aici nu poate fi un soi de replica in miniatura a raiului. Vreau lucruri omenesti posibile.

Una din marile drame ale unor copilarii, sau oricum, un moment notabil, este acela cand aflam ca nu exista Mos Craciun. Ca acela e tata, mama, unchiul, vecinul. Ei bine, eu stiu ca exista Mos Craciun, altfel nu m-as ridiculiza sa ii scriu. Mos Craciun suntem, exact cum aflam in copilarie, fiecare dintre noi. Asa cum stim sa fim Mos Craciun pentru cei dragi, pentru copii, pentru parinti, pentru iubit, pentru prieteni, asa putem fi Mos Craciun pentru fiecare dintre ceilalti. Si nu costa nimic. Doar putina grija, putina atentie. Respectul fata de ceilalti se vede si in atitudine, in privire, in raportarea fizica la ceilalti in locurile publice. Hai sa incepem sa fim Mos Craciun, in fiecare zi cate un pic, o zecime, o sutime de milimetru, fiecare cat il lasa inima. Si sa nu dam inapoi. Sa intelegem. Sa nu abdicam de la niste principii. Pentru ca ele sunt importante.

Deci, scrisoarea mea merge mai departe asa : dragii mei Mosi Craciuni, va iubesc si imi doresc, NE doresc o societate mai buna. Vreau sa o faurim impreuna. Avem puterea, impreuna, sa facem asta. Nu va fi raiul, cum ziceam. Si nici macar nu va fi bine, sau macar normal, imediat. Dar va fi un pic mai bine. Iar MAI bine e déjà foarte important.

Nu vreau sa mai asteptam sa gasim sub brad una-alta. Nu vreau sa ne mai dorim doar lucruri cumparabile cu bani. (sigur, dupa ce trecem de copilarie, in copilarie e greu sa nu vrei camionul rosu, admit !) Nu vreau sa cerem chestii de la ceilalti. Vreau sa invatam sa dam in primul rand. Hai sa incepem prin a oferi. Cate putin: o uncie de suflet, un centimetru de buna-vointa, o farama de timp. Hai sa ne luam in serios rolul de Mos Craciun!

Scrisoarea asta v-am scris-o azi, ca sa respect semnificatia zilei. E importanta pentru ca e prima. Poate va fi si ultima, asta n-am inca de unde sa stiu. Am scris-o azi, pentru ca azi e Craciun. Dar considerati, va rog, ca va scriu scrisoarea asta in fiecare dimineata. Si ca in fiecare seara va puteti uita in spatele vostru, printre orele zilei, si puteti spune ca ati fost Mos Craciun, dupa puterile voastre, dupa mediul vostru de actiune, dupa imprejurari. Mie asta mi-e suficient, as fi in al noualea cer… si chiar dincolo de el.
Eu si tu si el si ei si voi sunt, esti, este, sunteti Mos Craciun!

Si un post scriptum ceva mai personal: nu stiu cum sa spun ca sa nu sune patetic, mi-e teama de patetism, nu vreau sa cad in asta. Spun direct, iata: pentru mine, mai vreau ceva, Mos Craciun. Vreau sa fiu iubita. Si vreau sa pot sa dau prea-plinul de suflet pe care il am… Dar tu stii asta, deja.

Var Matin, mon journal, mon amour

Ultima seara la sediul din Ollioules

L-am iubit pentru ca sudul Frantei e paradisul.
L-am iubit, asa cum iubesti locul in care scrii si concepi texte, hranesti cu actualitate oamenii, si in care stai pana iese ziarul din tipar, si pipai cerneala inca neuscata, si inspiri mirosul acela, si traiesti trepidant, si, si, si.
L-am iubit ca pe locul care e mereu acelasi si totusi care iti ofera atatea schimbari incat pana si tu, eterna grabita, nu ai timp sa te plictisesti, si nici macar sa vezi ca trece timpul.

L-am iubit ca pe un loc unde simti fiorii: de adrenalina ca ai scris o stire si ziarul concurent nu o are, de emotie ca ai reusit si azi,de bucurie ca ai facut-o bine, insa si de teama…. de teama ca trebuie sa mergi la un accident cu 5 persoane carbonizate si sa te apropii de ele, sa vezi, sa intrebi, sa scrii.

L-am iubit, asa cum iubesti locul in care iti gasesti rostul, in care colegii francezi te intreaba pe tine, romanca, cum se ortografiaza un cuvant in limba lor materna, in care colegii iti devin prieteni, in  care suspini alaturi de ei, faci nebunii alaturi de ei, te apuci de fumat la 25 de ani desi asta nu te atrasese niciodata, doar pentru ca 80% din ei fumeaza, si decat sa te afume ei, consideri ca esti destul de mare sa o faci si singura.

L-am iubit ca pe locul unde te simti responsabil de ce spui, in care simti prin toti porii ca esti a patra putere in stat (de-adevaratelea), in care esti chien de garde de la democratie, in care ai constiinta, intr-o tara in care a fi jurnalist e o profesie la fel de respectata ca doctor sau avocat.

L-am iubit ca pe locul unde intri atat de cuminte si sfioasa, insa hotarata si cu principii, asa incat ii repezi foarte ferm de cate ori spun vreun banc legat de sex (ca 101% dintre bancurile frantuzesti), si din care ajungi tu sa smulgi hohote de ras cu glumele fara perdea pe care le inventezi, cativa ani mai tarziu. {iar teribilul farmec este ca ti se reaminteste “mai stii cum te uitai pe sub ochelarii tai mici la noi si ne faceai observatie <Je n’aime pas ce genre d’humour>?’}

L-am iubit, asa cum iubesti locul in care sarbatoresti cu redactorul sef alegerea lui Chirac, ca presedinte, dupa 14 ani de Mitterrand, in care numeri voturile in seri electorale, in care te simti vizat de orice se intampla pana la 1 dimineata (trebuie sa schimbi paginile- suni la politie, la pompieri cand esti de garda, pleci rapid pe teren, chiar si la 2 dimineata).

L-am iubit cu pasiune, asa cum iubesti locul din care vii acasa la 11, sau 12 seara, sau 1 dimineata, numai pentru a face rapid un dus, si pleci sa faci “bain de minuit” in Mediterana, baia traditionala de miezul noptii in apa neagra, intunecata, calda, primitoare, nebuneasca, cu acei colegi, sau sa mananci pe plaja. la o terasa, sau la casa unora din ei, pied dans l’eau, a Portissol. L-am iubit, ca pe locul unde ai redactia pe malul marii, fata in fata cu esplanada, si cand termini de scris, te duci direct la plaja, cu colegii.

L-am iubit cu pasiune si fidelitate, ca pe un loc in care te duci sase ani, o familie adevarata. Ca pe un loc unde oamenii intra ca invatacei, si din care ies la pensie, dupa 30 de ani, cu mandrie, dupa o cariera demna de stima.
Ca pe un loc in care esti dat exemplu pentru seriozitate si rapiditate. Ca pe un loc unde esti admirata si iubita, cu adevarat.

L-am iubit ca pe un loc cu oameni de stanga, care te iubesc desi esti de dreapta si refuzi sa te inscrii in Syndicat National des Journalistes (de sorginte socialista).
L-am iubit ca pe un loc unde te iau la reuniunile lor sindicale, pentru ca esti prietena lor,  desi le declari nonsalant ca esti PRO-PATRON, acest capitalist putred, si pro societatea capitalista.

L-am iubit ca pe un loc unde ti se spune ca esti sigur de la KGB pentru ca pasesti hotarat si porti si tocuri (deci tropai ca garzile cand se schimba tura), ca esti sigur de la KGB pentru ca ai memoria numerelor de masini, spirit de deductie si observatie, vezi mai multe lucruri decat media oamenilor, si le folosesti cu cap.

L-am iubit ca pe un loc unde oamenii sunt atat de normali, frumosi la minte si deschisi, incat, daca ti-ai facut treaba, dansezi pe mese cot la cot cu redactorul sef, joci carti, bei pastis, whisky, sampanie, rose de Bandol, zilnic, sau iti schimbi, dintr-un pariu, rochia sexy, albastra, mulata, cu un coleg, care iti da pantalonii si tricoul sau, de doua ori prea mari pentru tine. Si apoi il ameninti ca nu i le mai dai, si ca il lasi sa plece asa, acasa.

L-am iubit ca pe un loc unde cresti armonios ca om, ca jurnalist, ca femeie, ca prietena.
L-am iubit ca pe un loc pe care nu ar fi trebuit niciodata sa-l parasesc, si care va ocupa pe viata un spatiu enorm din sufletul meu.
L-am iubit pentru ca sudul Frantei e paradisul, asa cum amar aveam sa-mi reamintesc asta, cand un prieten a ajuns pe acolo, exact la Sanary, (inainte nu stia cum e), si m-a sunat de acolo cu urmatoarele cuvinte, neprecedate de salut si de nimic “Caca-m-as in nasul tau de proasta, aici e paradisul pe pamant, ce cauti in Romania” (scuzati-mi expresiile dure, dar sincer, nu sunt elocvente daca nu sunt redate in toata deplinatatea lor)

Fotografiile acestea erau din ultima seara in care tipografia aceea mergea. Urma sa schimbam tipografia, si sa parasim acel sediu, de la Ollioules.
Var Matin, apartinand grupului Hachette Lagardere, fuziona cu concurentul sau, Nice Matin, ziar stapanit de o familie din Nice, dar in actionariatul caruia, reusise sa intre, intai tiptil, apoi majoritar, dupa moartea capului familiei, acelasi grup Hachette Lagardere.
Deoarece li se parea contra-productiv sa pastreze doua titluri care sa se concureze pe aceeasi regiune, au decis sa fuzioneze ziarele.
O pierdere enorma pentru locuitorii zonei (care nu mai aveau doua voci, doua versiuni, doua interpretari), si pentru jurnalisti…