nu stiu cine imi va mai da vreodata inapoi toate lacrimile astea care curg fara macar sa usureze sau sa stearga nimic.
Si imi rasuna ades in cap cuvintele tale. Implacabil, inexplicabil, aleator.
“Imi trezesti instincte animalice, ma gandesc la tine si-mi vine sa urlu la luna”, ai spus tu. Am zambit si am spus ca e bine. “Nu e bine, caci trezesti cui nu trebuie.” N-am aflat ce inseamna “cui nu trebuie” in ce te privea, si nici nu cred in asta.
“Imi trezesti instincte animalice, ma gandesc la tine si-mi vine sa urlu la luna”, ai spus tu. Am zambit si am spus ca e bine. “Nu e bine, caci trezesti cui nu trebuie.” N-am aflat ce inseamna “cui nu trebuie” in ce te privea, si nici nu cred in asta.
Si in continuare, am nesabuinta sa cred ca “cui nu trebuie”, nu are legatura cu tine, in ciuda lucrurilor pe care le afirmai. Am cutezanta sa te contrazic. Mi se intampla rar sa nu te aprob, asta e una din datile cand imi permite sa am parerea mea.
Dar “cui nu trebuie” s-a declinat in tot felul de feluri in lunile astea lungi. In filme facute in capul te miri cui, filme cu mine, care ma trezeam agresata de povestirea acestor erotisme nedorite, pana si aseara, trei apeluri voce, trei apeluri video, un sms. Ma simt ca blestemata. Poate ca m-ai blestemat. Cine stie…
Sa ma placa si sa ma “viseze” tot felul de ‘cine nu trebuie”, iar eu sa te caut mereu pe tine. Nu ca ar conta vicisitudinile de parcurs, doar ca uneori este tare dureros. Si uneori dorul de tine devine atat de crunt incat este aproape violent fizic, pana la lacrimi, care, cum ziceam, nici ele nu usureaza nimic. Macar de-ar sterge ceva, macar de-ar curata… Nu. Dimpotriva. Sunt mai trista, si mai plina de ofuri…
Am ajuns sa imi doresc sa n-am timp sa ma gandesc, sa n-am timp sa iti scriu, sa cad in somn fara sa inteleg pe unde am mers in ziua aceea si nici unde voi merge maine. Desi iti scriu invariabil in cap, ma gandesc mereu la tine, iti privesc mereu ferestrele.
Dar cumva imi doresc sa uit, sau sa ma trezesc maine fara sa imi rasune in cap propunerile “cui nu trebuie” carora le trezesc, absolut involuntar, tot felul de pofte. Si carora, in afara de a le pune pofta in cui…
Si dorul de tine ma seaca.
Intre timp par senina si vesela, si merg spre ziua de maine. Dar cui ii trebuie? Aparent, doar cui nu trebuie.
Sa ma placa si sa ma “viseze” tot felul de ‘cine nu trebuie”, iar eu sa te caut mereu pe tine. Nu ca ar conta vicisitudinile de parcurs, doar ca uneori este tare dureros. Si uneori dorul de tine devine atat de crunt incat este aproape violent fizic, pana la lacrimi, care, cum ziceam, nici ele nu usureaza nimic. Macar de-ar sterge ceva, macar de-ar curata… Nu. Dimpotriva. Sunt mai trista, si mai plina de ofuri…
Am ajuns sa imi doresc sa n-am timp sa ma gandesc, sa n-am timp sa iti scriu, sa cad in somn fara sa inteleg pe unde am mers in ziua aceea si nici unde voi merge maine. Desi iti scriu invariabil in cap, ma gandesc mereu la tine, iti privesc mereu ferestrele.
Dar cumva imi doresc sa uit, sau sa ma trezesc maine fara sa imi rasune in cap propunerile “cui nu trebuie” carora le trezesc, absolut involuntar, tot felul de pofte. Si carora, in afara de a le pune pofta in cui…
Si dorul de tine ma seaca.
Intre timp par senina si vesela, si merg spre ziua de maine. Dar cui ii trebuie? Aparent, doar cui nu trebuie.
