joia neagra

Momentul potrivit nu e arbitrar, si nici aleator,moment ci e atunci cand ai tu nevoie de asta. Odata ce intelegi asta, ca om, e un pas in plus. Si atunci poti intelege si ca uneori n-ai fost “la inaltime”, nefacand ce trebuie atunci cand celalalt, din fata, avea nevoie de acel gest. Aici, unii prieteni ai mei ar considera ca ma autoflagelez, ca sunt prea severa cu mine, ca-mi iau prea multe in carca. Dar nu, eu nu consider asa. Dragostea nu e o lupta, nu e o aruncare a responsabilitatii pe celalalt, nu e “ba el e de vina, nu eu“. Nu incape asemenea judecata in dragoste.
Dragostea e daruire si asteptare. Intelegere si ingaduinta.

Eu cred (si aplic) ca asumarea e foarte importanta, si mai e important ceva:  sa te substitui celuilalt, sa privesti {si} cum se vede dinspre el. Sa iti dai seama ca din unghiuri diferite, cu informatii diferite, lucrurile pot parea si par diferite… Adevarul nostru e al nostru, dar el nu mai e acelasi cand ne punem in pielea celuilalt.
Adevarata dragoste inseamna sa te plasezi in locul persoanei celeilalte, sa incerci sa vezi lumea cu ochii acesteia… Pentru ca asta inseamna cu adevarat sa-ti pese.

Eu inteleg oamenii pe care-i iubesc, mai mult decat ma inteleg pe mine insami, si le ingadui mai mult decat mi-as permite mie insami…  Si nu e nicio vitejie, e natural. Pentru ca e firesc sa ma plasez si-n pielea lor. Si mai e firesc si sa stiu ca, uneori (nu discut motivele, aici), eu nu am facut ce trebuia sa fac, atunci cand era nevoie de acel lucru… Si atunci, clar, e vina mea. Nu a altcuiva. A mea. Si nu, nu ma autoflagelez. Sunt doar lucida, si privesc si din partea cealalta….

O mie de vorbe un ban nu fac…. of.

Mai sunt si momentele cand clachezi. Cand rabufnesti, din prea plin, din acumulare de incordari si doruri. Rare, dar exista. Si apoi doare insutit. Ce a durut durerea care te-a facut sa iesi din matca, insa doare infinit mai rau apoi. Te simti golit si fara noima.
Si….

Premiantii nu merg in paradis

premiuAn de an, subiectul bacalaureatului, un des marroniers de la presse, cum s-ar spune in Franta. In fiecare an aceleasi idei. Ca se copiaza, ca se vand subiectele, ca se da spaga, ca e procentul de absolvire mic, ca sunt perlele mai multe si mai mari. Invatamantul romanesc are cert o problema, mai multe, fara indoiala. Si multe din ele din pricini economice. Subfinantare, profesori platiti prost, respectiv nu suficient motivati, raman unii de calitate indoielnica sau niste rari sfinti, dedicati. Incet incet lucrurile merg mai jos.
Anul acesta, in afara de clasicele subiecte despre bacalaureat, isi face loc si o stire: fiul Gabrielei Vranceanu-Firea nu a luat bacalaureatul. Evident, o gramada de lume se bucura. Altii sunt indignati.
Fara sa fiu nici pe departe fan Firea, ca sa stam stramb si sa judecam drept, mie mi se pare chiar foarte laudabil ca nu a luat bacalaureatul fara sa-l merite, doar pentru ca era fiul lui X. Sau ca nu l-a cumparat. Sau ca nu l-a negociat, ca atatia altii.

Cat despre performante, din propria mea experienta de viata de premianta pana in clasa a 12, olimpica la mate si fizica, fix colegii mei mai smecherasi din clasa (coincizand ades cu cei corijenti, asta neinsemand prosti, ci doar imprastiati, sau doritori sa isi traiasca primele iubiri, primele teribilisme, sa fumeze primele tigari, sa exerseze primele saruturi), au reusit cel mai bine. Smecherul din ultima banca din clasa mea de la liceu e milionar in euro (bravo lui!), si a declarat, la 38 de ani, la intalnirea de 20 de ani de la bac, ca e cel mai tanar pensionar. Isi permite. Viata e despre altceva decat despre a lua 9 si 10…

Nu vreau sa alimentez miturile cu Bill Gates sau alti oameni de acelasi gen fara diploma, etc, dar nu am vazut pana acum ca a fi premiant echivaleaza cu succesul si in viata reala, asta bazata pe bani si facturi, pe smecherie, pe adaptare, pe supusenie chiar uneori, pe oferirea a ce se cere, pe abilitatea de a se plia pe ceea ce trebuie sau ce asteapta lumea de la tine.

Nu ma intelegeti gresit, a fi premiant nu te condamna. Dar nici nu-ti garanteaza reusita.
Uneori, chiar, premiantii joaca ulterior, culmea ironiei,  in filme numite “Singuratatea alergatorului de cursa lunga.”

Si nu, nici invers, nu reusesti neaparat daca esti chiulangiu.
Reusita este ceva mult mai complex, din ingrediente multe si cu dozaje diferite.

 

Albert si Sensibila

Sensibila era o sensibila, adica acel tip de fiinta care traieste cu inima, nu cu creierul. Creierul ei functiona bine, chiar prea bine pentru genul feminin, dar nu avea putere de decizie in viitoare actiuni. Acolo dicta inima.

Albert s-a dus iar sa se plimbe cu ea, mai mult pentru formele ei. Narcisimul il impinge sa iasa in oras cu femei frumoase. Ok, Sensibila mai dispunea si de alte calitati, dar el atunci s-a dus cu ea in parc ca sa se cocoseasca, sa se dea mare cu splendoarea. Nu ar fi vrut neaparat sa il vada alti masculi in acea companie, egoismul lui in forma rara il satisfacea pe deplin. Pasea pe alei el cu splendoarea si gata, se admira el pe el.

Albert si Sensibila faceau parte din acea categorie de “om care isi ajunge siesi”, dupa cum ii definise, pe amandoi, o prietena comuna. Cele doua egoisme marasaluiau lent, impreuna, ca doua universuri separate, distincte, sinchisindu-se unul de celalalt in masura in care orice univers accepta unul vecin ca sa-si mai cizeleze universalitatea. Completi erau deja, sau cel putin asa se vedea fiecare pe sine.

Sensibila tocmai avea sa ii arunce lui Albert unul din complimentele ei involuntare, instinctuale, acele complimente de natura sa ii mai schimbe odata pozitiv parerea despre preaplinul lui, sa ii accentueze paranoia placuta in care convietuia el cu el de cand se stia.

A venit vorba despre Daniel si niciunul din cei doi nu banuia ce efect mental va produce acest subiect.

Cu ani in urma, Daniel fusese coleg cu Albert si ii propusese, intr-o zi, niste modificari la o lucrare. Acea propunere putea sa il coste scump, pentru ca Albert s-a abtinut cu greu sa nu il pocneasca.

Oamenii zgarciti cu banii au momente sau pasiuni care ii fac sa cheltuiasca inexplicabil. Cei zgarciti cu sentimentele, asa ca egoistul Albert, izbucnesc uneori, la fel de inexplicabil in trairi adresate altora, pe care ii baga in seama in mod misterios.

Albert aproape ca nu stia ce-i invidia. Ca sa invidiezi, trebuie sa iei act de prezenta celuilalt. Prea ocupat cu propriul interior, el nu prea avea timp de asemenea complicatii. In niciun caz nu ar fi putut sa invidieze un om pentru ca e bogat, sau pentru ca are putere, o functie publica sau o pozitie de top intr-o anume comunitate.

Daca Albert ar fi putut vreodata sa invidieze pe cineva, aceia erau barbatii frumosi, sau barbatii pe care ii considera el frumosi. E, cand il lovea damblaua asta, nu se zgarcea deloc cu sentimentul de invidie. Noroc ca i se intampla rar, foarte rar. Si pentru ca nu avea chef sa interactioneze prea profund cu cei din jur, dar si pentru ca standardele lui de frumusete masculina erau ridicate. Sau poate ciudate, dupa cum avea sa constate ulterior, din confruntarea cu Sensibila. Care orisicat, femeie fiind, avea mai multa autoritate in domeniu.

Sau poate ar trebui sa aiba. Neincrezator in inteligenta si setul de valori ale femeilor, Albert nu punea mare pret pe viziunile lor in materie de estetica. De cate ori o privea mai atent pe una, i se parea ca toaleta ei se cere completata (sau descompletata), pentru ca ea nu a avut destula minte ca sa se apropie de perfectiunea ce ii fusese predestinata.

In sfarsit, Albert il invidia pe Daniel pentru frumusetea lui si atunci cand s-au ciondanit pentru acea lucrare, in timp ce vorbea, vizualiza cum i-ar trage un pumn in moaca. Asta si ca sa i-o deterioreze, sa nu mai fie asa frumoasa. Dar tocmai acest fair-play, aceasta capacitate de a recunoaste frumusetea altuia l-a oprit. Il certase incontinuu pe Daniel si totodata se gandea ca ar fi pacat sa strice o mutra asa frumos construita.

Mai tarziu, Albert a constatat ca Daniel avusese dreptate, piata cerea produsul in forma conceputa de el. “Al dracului, dupa ce ca e frumos mai e si destept”, se gandea Albert.

De la acea disputa si pana la plimbarea cu Sensibila trecusera 15 ani si in mintea lui Albert ramasese intiparita, dar de acum cicatrizata, invidia fata de Daniel.

–       M-a innebunit aia, vrea cu tot dinadinsul sa il bage in afacere si pe Daniel, a spus Sensibila, povestind un plan de business, o initiative ce urma sa fie pusa in aplicare.

–       E, vrea sa si-o puna cu el, la cat e de frumos…

–       Daniel, frumos? Hai mai, termina.

Sensibila nu glumea, chiar s-a strambat un pic, imperceptibil si Albert a observat. Dar nu a dat atentie. Il interesau prea putin, atunci, gusturile Sensibilei. Si nici nu banuia ce avea sa urmeze.

mersFurtuna s-a dezlantuit a doua zi. Sensibila i-a trimis pe mess o poza cu Daniel si cu un comentariu gen “uite ce urat”. Apoi un nou clinci, ca Albert o tinea pe-a lui (doar nu invidiase degeaba timp ce 15 ani), iar Sensibila, ca sa dea cu asul, i-a trimis poza unui tip pe care il considera ea frumos. “Ce oribil”, a comentat Albert si parca a simtit-o imbufnata prin computer, dar nu si-a batut capul cu asta. Era ocupat sa isi savureze o victorie ciudata, o razbunare la o infrangere veche, permanentizata.

–       Auzi, daca am fi numai 3 oameni pe planeta, eu, tu si Daniel, pe care din noi l-ai alege?

–       In niciun caz pe el, dupa criteriul fizic.

Asa a raspuns Sensibila si Albert a izbucnit pe dinauntru intr-un triumf total interior, ca era la job si nu putea sa urle sa il auda toti colegii. Sensibila tocmai ii spulberase un complex de inferioritate ce mocnise 15 ani inauntrul lui.

Dar nici nu banuia ce rau ii facuse Sensibilei, platind exact pe dos binele facut de ea. Contrazisese o femeie in tot ce avea ea mai feminin, mai definitoriu, perceptia asupra frumusetii masculine. Pe astea poti sa le consideri proaste si sa nu ai incredere in constructiile lor interioare. Poti sa etichetezi, in gand, drumul de la ochii lor la creierul lor drept o directie total gresita.

Dar nu ai voie sa le ranesti inima. Nici atunci cand iti provoaca si cel mai rau dintre rele. Cu atat mai putin cand ti-au adus un bine nesperat. In special cand au facut-o nu rational, ci din inconstient. Pentru ca putere asupra ratiunii lor, barbatii nu vor avea niciodata. Ei pot ravni doar la privilegiul de a le mangaia subconstientul. Nu exista comunicare mai atenta. Iata o lectie pe care putini reusesc sa o invete.