Un martie

26 décembre 2013
Motto: « Asta pentru ca nu te vad scriind sf-uri sau scenarii plasmuite »
Si totusi…. 🙂 Iata, mai jos 🙂

26 martie. Retraiesc, pas cu pas, (a mia oara, a zeci de mia oara ? cine mai stie ?) orele premergatoare avionului. Acelui avion. Le retraiesc mai tare, mai ales ca se implinesc doi ani. Mai tare decat miile de retrairi intermediare, desi fiecare dintre aceste transfigurari are forta ei proprie. Fiecare clipa contine o retraire a acelor momente. Nu, nu ma gandesc la asta, nu in mod constient, nu in mod voluntar. Nu caut sa-mi rememorez. Dar retrairea vine, inconturnabila, inevitabila. 

Face parte din mine, indestructibil, intrinsec, fratie de cruce, intre mine si acele intamplari, care nu se va putea dezlega decat prin moarte. De pe 26 martie incepusem sa nu mai dorm. Imi amintesc ca atunci cand am ajuns sa pun capul pe o perna, in sfarsit, eram deja la Ortiz, si nu dormisem de 72 de ore. De excitatie. De asteptare. De iubire. Si intre timp se intamplase magia de a-ti intalni privirile, miracolul de a-ti simti atingerea. Daca ar trebui sa ma damnez pentru acele clipe, as fi facut-o fara sa stau pe ganduri. Si as face-o oricand.

pod26 martie. Deja incepusem sa nu mai traiesc, sa functionez doar fizic, sa respir si atat, in asteptarea momentului in care-ti voi vedea chipul.
Stiu pe de rost orele care au precedat aeroportul, si toate secundele de atunci si pana la tine pe holul facultatii. Dar nu traiam. Supravietuiam, eram deja toata in incordarea unui arc concentrat pe o singura tinta. Nu mai conta decat sa te vad, sa te stiu. Te stiam deja, erai deja in mine, mult mai mult decat mai eram eu insami. Si aceasta intrare, umplere cu tine, n-a incetat niciodata.

26 martie. Nu-mi amintesc deloc de vreo „frenezie” a bagajelor, in nici unul din momentele vietii mele. Desi ador sa calatoresc, nu mi-a placut niciodata momentul pregatirii valizelor. In nici un sens. Nici la ducere, nici la intoarcere. Deci momentul valizelor pentru New York a fost ca orice moment de bagaje… mai mult de domeniul obligatiei decat al vreunei placeri.

27 martie. In dimineata aceea, (noaptea ar trebui sa spun, dar parca mai conta ? si asa nu dormisem de ore intregi), prietenul Corinei a venit sa ma ia sa ma duca la aeroportul Marignane, la 80 de km de casa. Eram foarte aeriana, participam cu greu la o conversatie de complezenta pe care omul se chinuia sa mi-o faca, eram la limita impolitetii prin neimplicarea in discutie. Aeroportul Marignane, desi familiar de obicei, parea altceva… Sau nici nu-l vedeam. Treceam printre oameni si lucruri si vorbe cu o usurinta ingrozitoare. Alunecam printre momente, supravietuind in asteptarea adevaratei vieti, ca un preludiu.

27 martie. Imbarcarea pentru Londra. Remarca stupida a unui angajat de la British Airways care l-a intrebat pe colegul lui: „Romania e pe lista aia ?”, „Da, este”, discutie care in mod normal m-ar fi enervat, dar care m-a atins mult mai putin, caci nimic in afara de faptul ca aveam sa te vad nu mai conta. Aeroportul din Londra (unul dintre ele, nu conteaza care), nici nu ma interesa sa-l vad, desi eram pentru prima oara acolo… Tot ce ma interesa era sa treaca mai repede minutele, orele acelea intermediare pana la celalalt avion. Nu-mi gaseam locul… Nu reuseam sa ma situez printre lucruri, si nu conta de fapt, nimic, din acel aeroport, decat faptul ca fiecare pas era un pas spre tine.
Niciodata nu-mi fusese frica in avion, niciodata. Am mers cu avionul destul de devreme (la 12 ani), si de la 18 ani, foarte des, imi era la fel de obisnuit ca si masina, sau orice altceva. Dar imi fusese o frica ingrozitoare, dincolo de pragul lacrimilor, pe 8 martie, cand plecasem la Paris la Consulatul American.
Zborul acela, Paris- Marsilia, desi banal prin destinatie si prin durata, a fost o ora de cosmar pentru mine. De la decolare incoltise in mine frica, insidioasa creatura care musca din carne si din suflet. Teama ca am sa mor atunci. Si nu o teama de moarte (in sine, moartea nu m-a speriat niciodata, chiar niciodata). Ci teama ca voi muri ATUNCI. Atunci, inainte sa te pot vedea. Atunci, fara ca macar tu sa stii, sau sa afli vreodata. Ti-as fi disparut si atat. Aminteste-ti cat de fideli parteneri de discutie cotidieni ne eram atunci. Cu tine am stat zilnic ore intregi discutand, cu o intensitate incredibila. As fi disparut, asa, fara nici o explicatie. N-ai fi stiut niciodata de ce si cum. Daca muream atunci, mi-ar fi anuntat familia, prietenii. Dar cine s-ar fi gandit la tine ? si cine stia cum sa dea de tine si sa te anunte ca am murit ? Imi blestemasem zilele atunci, in ora aceea de zbor spre Paris, spre Consulat, ca nu i-am spus lui Karine de tine si ca nu-i dadusem instructiuni exacte despre ce trebuie sa faca daca nu ma intorc. Stiu ca s-ar fi uitat la mine extrem de neincrezatoare, intrebandu-se ce m-a apucat, caci nu vorbeam niciodata de moarte… Dar nu conta ce ar fi gandit. Oricum, n-o facusem 🙁 Nu spusesem nimanui ca trebuie sa-ti spuna daca mi se intampla ceva. Mi-a fost o frica groaznica in cele 50 de minute pana la Paris, atunci, pe 8 martie. Am plans de teama, iar la aterizare plangeam inca, dar de bucurie. Era ceva incontrolabil. Atat de responsabila si de stapana pe mine de obicei, atunci m-am simtit napadita de frica ca un copil despartit prima data de parinti. Atunci am iubit Parisul. Mai abitir ca niciodata. Pentru ca atunci, Parisul luase si el forma unui lucru legat de tine. Ei bine, frica asta s-a repetat, oarecum, in avionul de la Marsilia la Londra. Teama ca n-am sa ajung sa te vad, sa reusesc sa vad ce-mi era mai drag decat imi eram eu mie insami. Nu teama ca dispar eu, nu conta, n-a contat niciodata. Teama ca n-am sa reusesc sa-mi duc visul la capat.

27 martie. In sfarsit, al doilea avion. Londra-New York. Nu mi-a mai fost teama, ma potolisem. Poate si de oboseala. Eram doar amortita, aceeasi stare de instrainare de mine insami si de evenimentele prin care trec, de neapartenenta la viata mea, pana ce aveam sa te intalnesc. Eram amortita, iar pentru ca numarul orelor de cand nu dormisem sporea, traiam cumva „pe nervi”, rezistam gratie lor. Lung zborul. Cel mai lung pana atunci, in viata mea. Dar si fara aceasta lungime obiectiva, reala, acela ar fi fost oricum cel mai lung zbor din viata mea. As fi vrut sa fie un minut, o secunda, o fractiune de secunda. Nu acea lunga insiruire de minute, acele ore interminabile si goale. Goale de tine, deci goale de sens.

27 martie. N-am retinut nimic din orele acelea de avion, decat incapatanarea cu care priveam ecranul pe care se afisa drumul parcurs de avion, si drumul ramas. Nici macar nu eram in stare sa citesc, prea agitata, prea in starea in care oricum, mi-ar fi patruns doar o fraza in cap, iar de la a doua as fi fost deja in alta parte, undeva departe.

27 martie. Coborarea din avion, trecerea frontierei, recuperarea bagajelor. Atatea etape concrete, din care nu-mi mai amintesc nimic. Desi puneam piciorul pe pamant american pentru prima data in viata. Insa ma desprinsesem de prozaicul concret. Probabil ca zambeam mecanic functionarilor de la frontiera, de la vama, oamenilor din jur. Probabil ca tot mecanic mi-am recunoscut valizele, le-am luat… In aeroport statea Ortiz. Ma astepta, asa prevazusera cei de la agentia de turism. M-am bucurat cand am aflat asta. Ma scutea de grija de a cauta un taxi si a incerca sa explic intr-o limba pe care n-o vorbeam, unde trebuie sa ajung. Ma scutea de fapt de chestii mult prea plictisitor de concrete in fuga mea spre miraculosul cuprins in ochii tai. Ortiz era acolo. Mic, amabil, brunet, politicos, incercand sa-mi faca (si el, Dumnezeule!) conversatie. Incercare avortata. Ca introducere ma intrebase cat e ora in Franta (cred ca stia pe de rost, avand in vedere ca agentia de turism e specializata in francezi ce calatoresc la New York).
I-am spus ca e ora 8 seara si ca nu vorbesc engleza, probabil cu un ton atat de putin angajant, incat n-a mai scos o vorba. Ne-am urcat in masina, si am plecat.
Ah, uitasem ! Cand am iesit din aeroport, eram in America (si in aeroport eram in America, evident, dar aeroporturile sunt relativ impersonale si standardizate). Deci afara, eram la New York. Ei bine, n-am vazut asta. N-am vazut diferentele cu Europa (desi diferente sunt, si ele sar in ochi. Dar ochii mei erau focalizati pe altceva, mintea si sufletul meu monopolizate, la fel). Nu mai aveam nici un organ (vazut sau nevazut) disponibil ca sa recepteze ceva exterior, palpabil. De altfel, o data suita in masina lui Ortiz, fara sa ma sinchisesc de peisajul exterior, am adormit. Eram extenuata. Cred ca l-am mirat nespus. Aveam contrariul atitudinii unui turist obisnuit. Probabil ca era obisnuit cu oameni care sunt cu nasurile lipite de geam, ca sa vada cat mai mult, cat mai repede, din miticul oras. Eu dormeam. Si in mod cat se poate de manifest nu ma impresiona orasul. Si asta pentru ca nu-l vedeam, dar Ortiz nu stia asta.

27 martie. Am ajuns. Mi-am pus valizele jos. M-am uitat in jur, nestiind cu ce sa incep si ce sa fac intai. De fapt nimic. Nimic nu trebuia sa fac, decat sa te vad. Nu stiu cat era ora, poate 2, poate trei…Habar n-am. Se oprise si timpul. Stiam ca stai destul de tarziu la scoala. Sapte sau opt seara. M-am gandit sa vin spre seara, ca sa nu te intrerup din programul zilei de munca, ca sa nu te deranjez. Apoi m-am gandit ca ar fi o prostie sa ajung si tu sa fi plecat de un sfert de ora, de jumatate de ora… Insemna sa astept a doua zi, ori eu asteptam de cateva luni. Si nu, o zi in plus era imposibil. Era de neacceptat. M-am dus sa fac un dus. Tot cu miscari mecanice. Nimic nu era firesc, si nu avea sa devina firesc, decat dupa schimbul de priviri cu tine. M-am imbracat. Am sovait indelung la alegerea hainelor. Eu sunt cel mai des in rochie, in fusta. Dar am evitat sa-mi pun fusta, caci fustele mele sunt in general scurte. Asta era stilul meu de a ma imbraca, felul meu in care ma simteam bine. Dar tu n-ai fi avut de unde sa stii ca asta e stilul meu cotidian si obisnuit. Iar sa apara o fata cu o fusta scurta aducea prea tare cu un cliseu care de fapt imi semana atat de putin. Deci am abandonat toate fustele. M-am gandit ca in pantaloni negri cu o bluza alba si o jacheta albastra e ceva neutru. Abia mai tarziu aveam sa constat efectul alegerii vestimentare (in mod pozitiv vorbesc). M-am imbracat, tot mecanic. Nu ma gandeam la cum avea sa fie. Nu-mi facusem nici un plan despre cum aveam sa-ti vorbesc si ce aveam sa-ti spun. Stiam oricum, ca oricum ar fi, momentul va fi prea puternic ca sa pot spune ceva ce planuisem. Stiam oricum ca va iesi doar o atitudine spontana.

27 martie. Mi-am luat planul orasului, tichetul de metrou, ceea ce credeam a fi adresa universitatii, adresa lui Ortiz ca sa nu ma ratacesc la intoarcere, si am plecat. Ultima parte a timpului care ma mai despartea de tine, „geamanul meu taiat cu bisturiul”, prietenul meu, dragostea mea, aerul si apa mea, singurul lucru care conta cu adevarat. Am gasit facultatea relativ usor. Oricum, am avut intotdeauna spirit de orientare si nu sunt niciodata cuprinsa de panica in locuri si orase noi, indiferent de limba sau de marime. Asa vizitasem Parisul, la 18 ani, il batusem la pas, zilnic, timp de trei saptamani, lucru care spre mirarea mea, starnea mirarea si admiratia multor francezi din provincie („Cum, asa tanara, intr-un oras asa mare, necunoscut ? si nu te-ai ratacit ? si nu ti-a fost teama ? si nu te-ai incurcat cu metroul?” nu, nu ma ratacisem, nu, nu-mi era teama, ador sa fiu singura in marile orase – abia acolo poti simti ca esti singur in multime -, si nu, nu ma incurcasem in metroul parizian – cred ca ai sanse sa te pierzi acolo doar daca nu stii sa citesti panourile indicatoare, altfel e totul extrem de clar).
Oricum, experientele nu erau comparabile, deoarece la New York nu ma dusesem ca sa vad New York-ul. (Si la drept vorbind nici nu-mi pasa de acel oras. Daca ar fi trebuit sa-mi aleg o destinatie de vacanta la vremea respectiva, New York-ul n-ar fi fost in nici un caz pe lista de prioritati). Comparatia se oprea la orientare, si la faptul ca nu-s cuprinsa de panica in orase, chiar si necunoscute. (nu stiu cum e –si simt ca nu vreau sa stiu – dar cred ca in mijlocul padurii as panica mult mai repede singura). Am gasit facultatea destul de usor deci. Cei care mi-o indicasera imi spusesera (nu stiu de ce) etajul 5. Disciplinata, m-am dus la etajul 5. Nimeni, pustiu, dar acolo mi-a stat prima data inima in loc, si mi s-a strans stomacul. Scria numele tau pe un „casier à courrier” (cum zic francezii). Numele tau atunci, acolo, a fost mai pretios ca orice. Erai deja tu, intr-un fel. O urma a ta. Am coborat la etajul unu, asa intelesesem de pe aceeasi cutie de corespondenta, ca acolo ai biroul. Insa pe nici o usa nu vedeam numerele. Am intrebat de tine, nu erai acolo, fata aceea m-a intrebat amabila daca-ti poate transmite ceva. Am intrebat daca deranjez daca te astept, iar ea a spus ca nu, dar ca ii e teama sa nu astept prea mult, caci esti plecat si cateodata lipsesti mult. Replica asta a ei a starnit in mine un gand…. evident ca nu avea de unde sa stie, dar atunci m-am uitat zambind la ea, indulgenta pentru nestiinta ei, si-n capul meu ziceam „Daca ai stii tu de unde vin eu si de cate ore… crezi ca una, doua sau chiar trei ore de asteptare ar mai conta ?”. Si am inceput sa astept, sa te astept, sa te sper. Traiam cu suspendare, asa cum am simtit atunci, si cum am exprimat de mai multe ori de atunci incoace. Respiram, sangele-mi curgea in vene, inima-mi batea, functiile fizice erau normale. Restul, totul era incremenit intr-o pozitie din care nu avea sa iasa decat cand iti voi fi intalnit privirile. N-as putea spune cat am stat acolo sa te astept. Nu stiu daca am stat un sfert de ora, o ora, doua ore. Habar nu am. Aveam, ca de obicei, o carte la mine. N-am putut citi un rand. Pur si simplu stateam. Si timpul chiar ca nu conta. Iti apartineam deja, si asteptarea apartinea a ce avea sa vina.

27 martie. Ai intrat. Privirile noastre s-au intersectat. Am renascut, am reinviat, am prins suflu. Acele zeci de secunde in care ne-am privit atunci, acea privire, e ce am cel mai scump in viata, e amintirea cea mai intensa. A fost o privire de recunoastere reciproca, incarcata cu mirare la tine, si cu bucuria faptului ca esti acolo, la mine. M-am surprins cat de calma si stapanita am fost atunci.
Cred ca in virtutea oboselii, anesteziata de orele lungi pe care le petrecusem asteptandu-te. Si nu de o zi, de doua, de trei… De o viata. M-am ridicat si m-am indreptat spre tine, firesc. TE-am salutat. Dar cuvintele nu erau nimic. Oricum, nu cuvintele trebuiau sa fie ceva atunci. Cuvintele fusesera. Domnisera suveran, din ianuarie, cand ne cunoscusem. Domnisera zilnic, cu demnitate, neconcurate decat de centimetri patrati din mine. Cuvinte si centimetri intre noi, zilnic. De aceea, acum, cuvintele nu contau. Nu mai erau supreme. Conta intensitatea privirii, pasiunea apropierii. Conta alta forta decat cea cuprinsa in foneme, in sintagme, in exprimari pompoase, exaltate sau simple. Te-am salutat, iar tu ai fost atat de natural cu mine, te-ai purtat firesc imediat, asa ca si cand petcetluiai prietenia nascuta in lunile ce trecusera, ca o recunoastere a ceea ce se crease.
Te-ai purtat ca si cand era normal sa fiu acolo, ca si cand era ‚locul meu’. M-ai luat cu tine undeva unde aveai treaba. M-ai intrebat cand am venit si am spus „Nu stiu”. Te-a mirat, dar nu minteam. Chiar nu stiam cate ore trecusera. Nici nu conta, de fapt. Nu mai stiam nici in ce secol sunt. Renascusem odata cu tine, hranita de privirea ta, puternica pentru ca existai. N-ai inteles de ce spun ca nu stiu cand am venit, ai cerut lamuriri. Tot ce am putut spune a fost „Azi”. Era singurul reper… Nu incapea nimic prea lumesc intre noi. Eram incapabila atunci sa povestesc drumul sau orele sau… orice alt amanunt concret. A doua ta intrebare a fost „Unde sunt valizele” Am spus, simplu, „Acolo unde stau”. „Stai ca nu inteleg, unde stai?” Ti-am intins foaia de la agentia de turism, faxul lor in care era adresa lui Ortiz si tot restul. N-aveam cum sa-ti spun eu astea. Pentru mine era atat de magic momentul incat nu aveam cum sa ies din el explicand adrese, agentii, rezervari. Ai citit, si ai intrebat imediat „Si esti obligata sa stai acolo?” M-a amuzat exprimarea, intrebarea. Ma amuza si acum, de cate ori retraiesc momentele. Nu, obligata nu eram. Cine te poate obliga asa ceva ? Nu eram obligata, nu… Si apoi, vreau sa-l vad eu pe cel care ma poate obliga la ceva…
Ma priveai, cu nesat, si privirea ta ma facea puternica, fericita, implinita. Mi-ai spus: „Povesteste”. Dar ce? Nu era nimic de povestit, sau mai bine zis era o viata inaintea ta. Dar atunci renascusem, si cuvinte si descrieri nu incapeau. Apoi am mers la tine in birou. Am vorbit mult. Cat ? Nu stiu, inca nu „recuperasem” facultatea de a ma interesa de detaliile practice, de a recepta concretul, de a intelege cat e ora, sau daca-mi e somn, sau daca-mi e foame. Fiecare clipa era ca o incantare repetata. Am realizat amandoi la un moment dat ca eram impreuna de mai multe ore si ca nici nu ne atinsesem. Stateam la cativa metri unul de altul, dar spatiul dintre noi era fierbinte, vibra, il simteam amandoi. Cu cateva zile inainte imi scrisesei fiorurile tale si iti descrisesem frisoanele care ma cuprind cand ma gandesc la tine. Fioruri, frematari ale sufletului si deopotriva ale corpului cand ma gandeam la tine. Infiorari. Tremur. Si atunci m-ai intrebat : „Ziceai ceva de frisoane. Mai e valabil?” De parca un asemenea lucru s-ar fi putut perima. Era valabil, ba chiar inzecit. Mai e valabil si azi, ma cutremur cand ma gandesc la tine, mi-e cald si mi-e frig. Ti-am raspuns ca „Da, e valabil”, cu o voce mica si pierita… prada deja frisoanelor.
M-ai intrebat daca am curaj sa te ating. Am avut…. Avusesem curaj sa traversez un ocean, pentru o clipa in care ti-as vedea ochii (nu stiam cum avea sa fie, puteam doar sa ne vedem si atat), cum n-as fi avut curaj sa te ating atunci ? Ne-am atins mainile, si tremurul s-a intetit. Ne-am luat in brate si freamatul s-a amplificat. Nu-ti descriu minunea atingerilor, le-ai simtit. Stii cat de puternic ai simtit si tu atunci. Stii frenezia atingerilor si a simtirilor. Ai fost foarte plastic atunci (de fapt iti ador exprimarile, ai o savoare nespusa, aparte), ai spus, invocand o adorabila imagine: „In fata ta ma simt ca un copil in fata unui borcan de confiture. Tare as avea chef sa ma infrupt din el, ba chiar sa mananc direct cu degetele, ca asa e mai bun, dar n-am dreptul”. Ba aveai dreptul, ti-l daduse „borcanul”. Care, fata de un borcan obisnuit, care sta cuminte pe etajera nemiscat, venise spre copil, se oferise, isi deschisese capacul, si s-ar fi deschis total daca i-ar fi fost permis. Si da, copilul a mancat din confiture. A mancat cu pofta, s-a infruptat din el cu o pofta nemasurata, nepotolita, salbatica. S-a infruptat probabil cu degetele, cu gura, cu toata mana, cu toti centimetri sai patrati, din toti centimetri patrati, (deveniti centimetri cubi) ai dulcetii. S-a infruptat salbatic (sa zic salbatic ?) nu, poate nu… caci tot ce a fost intre noi a fost teribil de omenesc. Chiar si setea, si foamea unul de celalalt si salbaticia, au fost atat de umane.

Retraiesc momentele acelea, acum sunt doi ani ora pentru ora de atunci… (acum eram probabil la tine in birou, impreuna) si nimic din forta lor n-a scazut.
Nici din dragostea mea. Si nici din dorinta sincera ca tie sa-ti fie bine.
Atunci ti-a fost bine. Acum stiu, intuiesc, in care pas am „calcat stramb”. Dar nu puteam ghici orice. Te-am vazut cum erai. Am simtit cum esti. Cand spuneai ca eu merit mai mult, spuneai prostii. Caci nu stii tu ce merit eu. Si poate nu stii nici ce valorezi tu.
Dar cand spuneai ca nu ai „disponibilitati sufletesti”, am simtit cum erai, prietene. Stiu ca asa era. Trecuse un an de la despartirea ta. Eu nu aveam de unde sa stiu. Am stiut atunci, si am simtit cat te mai durea inca, si cat de deschisa iti era inca rana. Despartiri care te marcasera, ruperi de femeile care contasera cu adevarat in tine. Devenisei singuratic, inchis. Si erai sincer. Era modul tau de rezistenta la durere. Era felul in care reusisei sa traversezi cele douasprezece luni de la parasire. Ai fost mereu sincer atunci, si am simtit, am stiut imediat, am stiut mereu. Ti-am simtit durerile, si ti-am simtit chinurile. M-au durut mai rau decat m-ar durea ale mele. M-a durut durerea ta. Nu vroiam sa te perturb in nici un fel. E mai presus de orice sa-ti fie bine. Mi-ai spus ca „nu vei putea sta in fiecare seara cu mine”. Ti-am spus ca nici nu trebuia. Ca venisem doar sa te vad. Ca nu vreau sa schimb nimic din programul tau de viata. Si eram sincera. Asa cum am fost in fiecare minut, in fiecare secunda. In tot ce am dorit, ce ti-am dorit.
Rezultatul in practica al acestui „nu voi putea sta in fiecare seara cu tine” e ca am stat impreuna in fiecare minut in afara de momentele cand erai la scoala. Si, in plus, mi-ai spus chiar „Ai putea sa vii sa stai cu mine la scoala, dar nu vreau sa te plictisesti”… Cum puteai sa crezi ca m-as plictisi cu tine vreodata ? Dar nu, n-am venit. Deliberat n-am venit. Nu pentru ca m-as fi plictisit, o, Doamne, cand imi erai aer si apa, inceput si sfarsit, cand privirea ta ma zamislise si din atingerile tale ma intrupasem. Ci pentru ca doream sa-ti las intimitate, sa-ti las momente in care sa fii tu cu tine, sa nu-ti invadez tot spatiul vital, toate secundele, toate locurile. Te respect, pentru mine respectul celuilalt e una din componentele dragostei. Si dorinta ca celuilalt sa-i fie bine, dincolo de binele propriu. Ai putea fi neincrezator, banuiesc, la citirea acestui lucru. N-am cum sa imi pledez cauza, sa te conving de contrariu. Dar eu stiu ca asa sunt. Poate ca ai simtit si tu odata asta, si poate o sa mai simti ca sunt sincera in altruismul acesta. Caci dragostea inseamna a-l iubi pe celalalt mai tare decat te iubesti pe tine insuti. Si nu sunt simple declamatii, care suna bine. Chiar au sens.
Ti-a fost bine atunci, acele saptamani, spre surprinderea ta insuti, fara indoiala, spre surprinderea ta care te convinsesei ca nu mai esti facut pentru viata in doi. Fara voia mea, venirea mea a clatinat in tine acea credinta. Dar eu nu puteam sa stiu cum esti de ranit, nu-mi vorbisei niciodata, prietene, de despartirile acelea care te dureau inca. N-am vrut sa provoc nimic inconfortabil, plang acum cand scriu asta, si plang pentru ca stiu cum erai (si a fost aprilie, si se implinea un an de la despartirea care te marcase)… Venirea mea, faptul ca am stat firesc impreuna, ca ti-ai dorit asta, ca nu m-ai lasat sa stau la Ortiz, ca ti-a fost bine in doi, ti-a clatinat acel „modus vivendi” pe care ti-l faurisei pentru a rezista, acea idee a ta ca esti un singuratic. A fost evident acest lucru, vizibil in toate secundele, in tot ce spuneai, in tot ce faceai, in fiecare gest, atitudine, cuvant, atingere. Ai fost destul de sincer (cu tine, in primul rand, eu sau restul chiar nu conteaza), sa recunosti acest lucru. Ti-a fost mereu teama de „cum o sa imi fie dupa aceea”. De fapt nu teama de cum imi va fi mie iti era, sau nu numai. Ci teama de cum iti va fi si tie, dupa.

In ziua dinaintea plecarii mele ai spus „Rau cu rau, dar mai rau e fara rau”. Si „ai sa-mi lipsesti”. Inconstienta eram… N-am realizat cat de mult inseamna asta spus de tine atunci, in starea sufleteasca in care erai. Nu ma intelege gresit, am simtit cat de mult este ce spui, si stiu ca nu esti omul care sa spuna asta din politete, Oricum lucruri din astea nu se spun din vreo politete… Deci am realizat… dar (poate pare greu de crezut, dar asa este, si tu ar trebui sa ma stii bine, tu care ai trait ore intregi discutand cu mine in acele luni, ar trebui sa ma stii pe de rost), am o timiditate excesiva care se trezeste exact in momentul nepotrivit. Si o retinere decenta care ma impiedica sa fiu eu, dezlantuita, in anumite momente. Si apoi, incercasem atat de mult sa te linistesc, raspunzandu-ti la temerile relative la „dupa”, cu asigurarile „N-o sa-mi fie bine, evident, dar suntem adulti responsabili” (ce idiotenie ! ca si cum in dragostea netarmurita incape varsta „intelepciunii” ! vorbeam ca sa nu dorm), deci incercasem atat de mult sa-ti demonstrez ca n-o sa fac gesturi necugetate, incat nici sa plang nu mi-am permis atunci, desi-mi venea sa urlu a moarte, si a pustiu, si a singuratate. Asa ca la acele lucruri pe care mi le spuneai, ca e mai bine cu rau, decat fara rau, si ca am sa-ti lipsesc, am fost de o stangacie rara… am spus prostii ca sa incerc sa ma retin, sa nu plang, sa nu tip, sa nu mor.
M-am simtit obligata sa fiu „adult responsabil”, al dracului de adult, si al dracului de responsabil. Fir-ar sa fie de educatie retinuta pe care am primit-o! Atat de libera si fara bariere cateodata, si atat de excesiv de stangace pe de alta parte! Nepermis de idioata. De parca nu te vazusem cum te invarteai cand imi faceam valizele pentru plecare, ca un leu in cusca, de parca n-as fi vazut cum nu m-ai lasat sa le fac pana in ultimul moment. Da, singurele dati cand ai ridicat vocea a fost ca sa zici „Lasa-le dracului de valize ca ai timp sa le faci!” (si duminica dimineata, si duminica seara, si luni dimineata, desi plecam luni seara). Luni seara n-ai mai zis nimic, nu mai aveai ce, era deja luni… dar se simtea ce gandesti. Asa cum venirea mea iti clatinase unele idei, asa te-a ranit plecarea mea.
Apoi am cazut pe scari, plecand. Intotdeauna rad cand cad eu sau cade cineva, e o reactie spontana, chiar daca ma lovesc, rad de ridicolul situatiei. Am ras atunci, un ras dureros, nefiresc, prelung, un soi de urlet de fapt, nu de ras. Nu puteam plange, desi asta-mi venea. Si atunci acel hohot sinistru era singurul meu fel de a ma putea exterioriza, de a putea elibera tot ce se stransese in bietul meu suflet. In masina, dupa ce o descuiasei si pusesei valizele in portbagaj, continuam sa hohotesc, sinistra eliberare a tuturor durerilor, a tuturor incordarilor, a tot ce era in mine. Ai inceput sa spui obsesiv sa mergem la doctor. Am spus nu, nu e nevoie. Ai insistat. Eram paralizata de durere, gandirea-mi era anihilata, nu stiam decat ca o sa trebuiasca sa rezist… sa nu mor. Amandoi stiam ca daca mergeam la doctor, pierdeam avionul, dar nici unul dintre noi nu a vorbit explicit despre asta.
Eu eram rau, foarte rau, n-aveam cum. Si probabil nici tu nu aveai cum. Apoi nu stiu… M-am linistit cu greu. Incercam sa ma stapanesc, in masina, sa nu plang. Fara ca eu sa intreb nimic, tu ai deschis discutia despre valize. Mi-ai spus mot à mot „Fara voia ta, prin plecarea ta, imi amintesti de plecarile intempestive ale sotiei si apoi ale prietenei mele. Iarta-ma, dar cand vad valize facandu-se, innebunesc, imi vine sa le iau si sa le arunc pe fereastra”. Iar eu, idioata, n-am stiut sa raspund nimic la asta….
Urasc drumul acela, care ma indeparta de tine. Urasc fiecare metru din soseaua spre aeroport, si aeroportul, si avionul acela. Si ma urasc pe mine pentru stangacie.

M-ai rugat sa-ti scriu imediat ce ajung, si pana si aici m-am gasit sa raspund cu ironie idioata (imi povestisei cum raspunzi mamei tale sa se uite la CNN, si am preluat asta, intreband „de ce ? nu te mai uiti la CNN? Vor anunta ei daca pica avionul”). Ai raspuns: „Lasa prostiile, sa-mi scrii cand ajungi”.
Ai plans. Innebunesc acum, innebunesc de durere cand ma gandesc la asta… Am plecat pe scara rulanta, care urca, n-am vrut sa ma intorc, nu puteam, ma durea prea tare, eram deja moarta. Murisem atunci, in momentul despartirii de tine. Caci fara tine nu exist, nu sunt, nu e soare si nu-i lumina. Atunci am murit, luni, 16 aprilie 2000, pe aeroportul din New York, la ora 9.45 PM.

Avionul avea intarziere… Oricum, nu mai conta, nu mai simteam, eram impietrita de durere, roca fara viata. Am vrut sa te mai aud, aveam o nevoie viscerala de vocea ta. Te-am sunat, era ocupat, si apoi a trebuit sa iau avionul… Si am murit de tot. Cu fiecare secunda in acel avion impietream mai tare. Nu pot sa-ti descriu reintoarcerea, aeroportul din Londra, orele acelea. Treceam din nou printre lucruri, straina de ele si de mine insami, moarta de data asta. Nu „cu suspendare”, in asteptarea unei nasteri, ci moarta, condamnata. Totul mi se parea mic, sinistru, gri, inghesuit. Fara tine era pustiu si frig. Ma detestam fara tine dupa ce fusesem atat de puternica sub privirea ta. Eram un biet suflet chircit, dupa ce inflorisem sub atingerile tale, sub vorbele tale, in prezenta ta. Am ajuns la Marsilia. Eram drogata, traiam in virtutea nu stiu carui secret, papusa mecanica incapabila de a realiza prezentul in care se misca. Ma astepta Elvira la aeroport, m-a vazut. Dar cel mai mare soc l-am avut ajunsa acasa. In casa mea, cea in care arajasem tot cu mainile mele, in care alesesem culorile, si formele, si spatiul. Casa pe care o iubeam, in care ma simteam acasa… Ei bine, m-am simtit straina de ea, straina de mine. Nu-mi mai apartinea nimic, nu-mi mai era familiar nici un obiect dintre cele pe care le iubisem atat de mult… Nici macar cartile, nimic. Nici macar florile. E ingrozitor. Nu pot sa-ti descriu in cuvinte inteligibile ce inseamna sa te simti dezradacinat. Atunci am simtit asta. Mie nu-mi fusese niciodata rau traind singura, eram fericita cu viata mea, nu simtisem absolut niciodata nevoia unei familii. Atunci, despartita de tine si de mama ta, m-am simtit ingrozitor de fara rost, urata, fara scop, beteaga, neimplinita.
Am urcat la etajul casei, in camera in care aveam computerul. Faceam totul mecanic. L-am deschis, m-am conectat, cu gandul sa-ti spun ca am ajuns. A fost peste puterile mele. Caci imi scrisesei. E-mail-ul acela de la tine m-a durut inca si mai rau, m-a biciuit, m-a ars. Imi spuneai ca-ti lipsesc déjà, “e firul sinuos al vietii”, si ca esti fericit ca m-ai cunoscut. Nu pot sa-ti descriu in ce stare m-a plonjat citirea acelor cuvinte. Mi-a murit si ce mai rezista inca. Mai ales la citirea orei la care ai scris. 10 si ceva PM. Imi scrisesei abia intors de la aeroport. De asta suna ocupat, cand incercasem sa te sun, pentru ca te conectasei la internet, sa-mi scrii. Atunci abia am urlat. Am urlat si am plans ca o fiara ranita, in singuratatea acelei case pe care n-o mai recunosteam.

Era dupa-amiaza si era soare in sudul Frantei (mult mai soare decat la New York), si era cald (mult mai cald), dar nu percepeam nimic… Totul imi era strain si rece, si durere. N-am putut sa-ti scriu atunci, nici macar cele doua cuvinte „am ajuns”. N-am putut.
E-mail-ul tau declansase in mine torente de suferinta.
Nu stiu cum de n-am murit fizic atunci. Daca am rezistat la cate mi s-au intamplat mie in viata, e ca am o forta nebanuita. Nici eu insami nu o ghiceam, pana nu o constatam, constatari succesive, trecand prin toate, si supravietuindu-le. N-am putut deci sa raspund. Stateam ca prostita in fata ecranului. Papusa de carpa. Fara carne, fara sange, fara suflet. O carpa uda, plina de lacrimi. Apatica. Fara forta. Tot tu ai scris, peste vreo doua ore de cand stateam in fata ecranului, buna de nimic. Erai nelinistit, calculasei ca ar fi trebuit sa ajung. Mi-ai scris: „Tot n-ai ajuns ?”. Si iar m-am simtit ultimul om. Te mai si nelinisteam. Ti-am scris cateva cuvinte, succinte, spunand ca nu-ti pot scrie. Ti-am scris abia mai tarziu, dupa alte cateva ore. Dar nu stiu daca poti simti vreodata cum mi-a fost atunci. Nu vreau sa poti sa simti, sincer.
Si nu mai vreau sa povestesc ce a fost de atunci. Nu vreau sa-mi spun lunile de abstinenta (oricat de greu iti pare de crezut, de altfel nu ti-am prea spus ca sa nu te sperii), constanta iubirii de tine, corpul meu orfan de al tau, sufletul meu orfan de geamanul sau.

Mi-e dor sfasietor de tine. De rasetele tale de copil inconstient, de tristetile tale, de cuvintele tale, de tacerile tale. Ti le iubesc deopotriva. Mi-e dor de atingerile tale, de infiorarile reciproce, de scrisorile pe care ti le scriam ziua, cand ma plimbam prin oras, dar cand aveam nevoie sa-ti scriu, totusi.
Mi-e dor de bomboanele Ferrero Rocher d’Or pe care nu le-am gasit in seara aceea cu tine, dar pe care le-am gasit cu varf si indesat a doua zi, mi-e dor de frisca din cana ta de cafea, mi-e dor sa te vad mancand inghetata pe care o iubeai ca un copil. Mi-e dor de serile in care ma ghemuiam in patul tau mare, dar din care reuseam sa te imping lipindu-ma de tine, iubitoare. Mi-e dor de ochii tai, de glasul tau cand rostesti poruncitor „arata-mi”, mi-e dor de atingerile tale, de felul tau incomparabil de a fi. Mi-e dor de starea aceea de armonie dintre noi, de intuitia ta, de discutiile cu tine despre orice subiect, mi-e dor de plimbarile cu tine, mi-e dor deopotriva de tot ce e simplu si de tot ce e complicat in tine. Mi-e dor sa te aud, sa te citesc scriindu-mi „te vreau!”, mi-e dor de intransigentele si nerabdarile tale, mi-e dor de starea de gratie. Mi-e dor si de mine. De mine cea langa tine.

Scriu cum respir. Traiesc cu pasiune, si nu mi-e teama ca o sa ard pana la ultima bucatica. Nu ma economisesc... de ce as face-o? :) Spirit ludic, care considera ca râsul e cea mai importanta arma pe care o avem in viata, voi continua sa zâmbesc şi să glumesc cât voi exista. Iubesc, respir, traiesc, exprim, toate la intensitate maximă. Nu ofer şi nu doresc jumătăţi de măsură. Şi mai ales, scriu. Scriu cum respir.

Laisser un commentaire

Votre adresse e-mail ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *