Despre retele sociale si viata

trifoiViata mea intreaga nu este ceea ce scrie pe Facebook, si nici ceea ce scrie pe FB nu sunt in totalitate eu, iata-ma nevoita sa precizez, din nou, desi credeam ca e oarecum subinteles.
Asta pentru ca, desi par ca scriu orice (ca mi s-a rupt o unghie, ca am mancat ciocolata, ca m-a enervat o masina, ca nu vreau sa ninga, ca vreau sa ninga, ca imi place cafeaua… ) , deci, desi par ca scriu “tot”,  partea privata {cu adevarat privata} a vietii mele nu e niciodata acolo.

De cand ma stiu, am constiinta faptului ca ceea scrii in online este ca si cum ai pune un banner pe Magheru, sau ai scrie cu creta pe o strada circulata, pe care trec mii de necunoscuti. Plus ca te expui ca tot felul de oameni care nu te stiu sa te contrazica despre tine insuti, despre trecutul tau, despre experientele tale, uneori cu o asemenea vehementa rara, (dar complet nejustificata, caci nu ti-au vazut niciodata in viata nici macar ochii, daramite sa te stie), insa cu asemenea ton te contrazic incat par a te cunoaste de-o viata, prea-s siguri de ei, in incercarea de a spune altceva despre tine decat stii/spui tu insuti. Si iata-te judecat si pus la zid de cine stie cine, fara temei, si “obligat” sa te justifici degeaba.

Pentru ca am, cum am zis, constiinta faptului ca ceea ce scrii online este public, partea cu adevarat privata, sau intima a mea, nu e niciodata acolo.
Ea este, intr-o proportie un pic mai mare, aici, pe blog. Dar si aici, exista perdele care opacizeaza, care neutralizeaza. Toate postarile de aici (inclusiv cea despre scris, de mai jos), pornesc de la ceva, de la o discutie, de la o intamplare de viata, de la un gand neintamplator. {Uite, de pilda, postarea asta a plecat de la o discutia joi seara,  cu doi fosti colegi de presa.} Deci toate postarile au radacina in real. Nu, nu-mi fac o lista de subiecte aleatorii, pe care le tratez asa, pur si simplu, ci ele sunt mereu legate de ceva, declansate de ceva. Dar sunt suficient de criptate si criptice cat sa nu reiasa, caci pana la urma, vorbesc despre lume, nu despre mine. Doza de subiectivitate exista, desigur.

Asa ca e doar partial adevarat ca cineva stie ce mi se intampla privind acolo, si chiar si aici.
ps. pe un om il cunosti cu adevarat dupa ce traversezi desertul cu el (un desert la propriu sau metaforic)

 

 

Cunoasterea

Sta cu mine, acolo, in totala siguranta, pentru ca-mi stie si limitele, si disperarile, si toate lucrurile din capatul lucrurilor. Aproape ca-l urasc pentru ca ma cunoaste atat. Si pe de alta parte, mi-e bine, caci sunt singura, cu el. Nicio nevoie de grimase de “imi pare bine ca“,  “imi pare rau ca“, “eh, sa vedem“, niciun fel de incropiri, de aproximari.
Rar, explozii, si alea, cumva “stiute”, masurate, asteptate. Zambete. Incruntari. Scenarii. Suntem parti ale aceluiasi intreg.
Zic asta cu bucurie si suparare, cu iubire si cu ura.

Si canta draciile astea de pasari…

ps. din alt film, ceva mai tarziu:  toata risipa aia de dantela, matase si satin ….. na, iar eu plang ca proasta