Sarutul

Sarutul este ceva foarte intim, sau cel putin ar trebui sa fie. Si aici vorbesc si de saruturile nevinovate, prietenesti. Nu numai de saruturile amoroase. Dar sarutul, in sine, ar trebui sa fie un gest intim, care intervine doar in anumite conditii, sau cu anumite persoane. Desigur, sarutul poate fi si conventional (de aniversari, de sarbatori, cu ocazia unor felicitari de reusita, etc), cand ne pupam cu mai multa lume decat in conditii normale. Sarutul poate fi si incurajator. Sarutam pe cineva ca sa-i transmitem ceva. Dar nu orice, oricand.

sarutSarutul ca si salut cotidian, in schimb, este trist. Devalorizeaza gestul. Oricat de mult mi-a placut cultura franceza, traditiile franceze, viata in Franta, oricat de bine, de acasa si firesc m-am simtit acolo, cu sarutul ca salut obligatoriu, automat, zilnic, cu oricine, nu m-am putut obisnui. L-am practicat, dar nu am fost “de acord” cu el in adancul meu. M-am supus normelor sociale, dar nu le-am adoptat in interiorul sufletului meu. Sa te pupi in fiecare dimineata cu toti colegii de birou, e mult, enorm, inutil, bizar. Nu vorbesc nici macar de risipa de timp (caci, la modul practic, este si o risipa de timp), cat de devalorizarea faptului, prin repetitivitatea lui, prin banalizarea si raspandirea lui… Nu eram de acord, dar pentru ca astea erau normele sociale acolo, m-am supus, cuminte si disciplinata. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasma, ii pupam pe toti colegii in fiecare dimineata. Ca sa nu mai vorbim ca e complicat in Franta: in functie de regiune, trebuie sa te pupi de doua, de trei sau de patru ori. Plus ca se incepe de pe obrazul stang sau de pe cel drept, tot in functie de regiune. La mine, in sud, pe Coasta de Azur, se practica pupatul de trei ori… Dar va las sa va inchipuiti singuri cam cat timp dura sa pup o redactie intreaga. Iar seara treceam la pupat “les ouvriers du livre”, adica tipografii, caci eu supravegheam ziarul pana la iesirea din tipar, si aveam de-a face si cu ei. Eu, un copil, ei, toti barbati, majoritatea trecuti de 45 de ani, chiar de 50, misogini, harsaiti, refractari fata de jurnalisti. Eu eram si tanara (22 de ani aveam), si femeie, si jurnalist. Si romanca ๐Ÿ˜‰
In atari conditii, adica avand in vedere numarul de persoane cu care intram zilnic in contact, evident ca mi se mai intampla sa uit pe cine am salutat (de fapt, pupat) si pe cine nu, caci faceam gestul, mecanic, neatasandu-i emotii, trairi, simtiri. Si ce se suparau cand constatau ca am uitat ca i-am salutat/pupat deja ๐Ÿ™‚ Noroc ca pe de alta parte le eram foarte simpatica, si-mi iertau instantaneu. Dar ani intregi, desi am respectat normele sociale de salut constand in pupatul regulamentar, tot nu m-am putut obisnui.

Acum eu inteleg de ce francezii au inventat “sarutul frantuzesc.” Probabil exact din cauza asta. Ca sa diferentieze lucrurile, ca sa existe totusi ceva suplimentar in sarutul amoros, fata de sarutul “obligatoriu” de salut ๐Ÿ™‚

Chiar si in familie mi se parea prea mult. In familiile franceze, copiii isi pupa parintii cand pleaca la scoala, cand vin de la scoala, dimineata cand se trezesc, seara cand se culca. Zi de zi. Eu am o mama exceptionala, pe care o iubesc si care ma iubeste. Dar nu ne-am pupat niciodata zilnic, si nici automat. Tocmai prin aceasta “singularitate”, prin faptul ca nu e zilnic si nici automat, tocmai prin acestea, sarutul este extra-ordinar. Altfel, ar fi banal, banalizat, obisnuit si deloc remarcabil.
Bine, in plus, la noi in familie, cumva, sentimentele se arata decent, discret. Nu demonstrativ, cu pipaituri, pupaturi repetate. Poate ca suntem putin mai retinuti (fara ca prin asta sa fim reci). ย Azi, pentru ca ne vedem mai rar, ne sarutam “mai des”. Mai des comparativ cu numarul revederilor. Dar tot nu e ceva automat si obligatoriu mereu. Ceea ce pastreaza singularitatea, emotia si frumusetea gestului.

Iar ideea mea ca sarutul este ceva intim este confirmata de faptul ca prostituatele nu-si saruta clientii pe gura. Sarutul pe gura ramane ceva ce “nu este de vanzare”. Un gest dedicat si rezervat relatiilor unde exista sentimente, emotie, trairi, intimitate dorita si consimtita.

Inutil sa va spun ca am o sfanta oroare de cei care-si saruta copiii pe gura. Mi se pare indecent, fara noima. Aproape bolnavicios.

Dupa toate aceste consideratii despre sarut, si despre necesitatea “raritatii” sale, v-ati putea gandi ca sunt o fiinta rece, care nu saruta. Nu e deloc asa. Cu cei pe care-i iubesc, cand simt, sunt calda, sunt iubitoare, sunt feminin-pisica. O anecdota simpatica, de altfel, pe tema asta. Philippe, fostul meu sot, ma tachina: “Nu ma mai saruta atat, pentru ca stii, la nastere, fiecare din noi avem un sac de saruturi (un sac de bisous), si daca tu le risipesti pe toate, acum, cu mine, nu-ti vor mai ramane pentru restul vietii.” Aiurea, niciun risc, ii ziceam, cresc la loc ๐Ÿ™‚

Totusi ciudat ca tocmai in tara in care cuvantul baiser are doua intelesuri: 1. sarut (substantiv) 2. a face amor (verb – forma familiar-argotica), au banalizat sarutul….

Cernerea subiectiva

inima ghimpataNu pot sa dorm de emotii, pentru ca maine e operatia, desi stiu ca tot maine este si luni si ca am sa fiu praf. Oricum, folosesc cuvantul “maine”, doar din automatism si din principiul ce-mi este propriu ca atata timp cat nu ma culc, e aceeasi zi cand m-am trezit, iar mainele meu (teribil de subiectiv), incepe abia cand ma trezesc. Ca altfel, oricum, e duminica spre luni, trecut de 4 AM. Deci e deja luni, respectiv acel asa-zis “maine”.
Ca sa treaca nenorocitul asta de timp, am tot citit diverse. Citind, descopar cu deloc mimata surpriza ca de-adevaratelea eu uit lucrurile neplacute. Am capacitatea sa le estompez, ca sa ramana doar o impresie generala, si, in schimb, imi amintesc in detaliu lucrurile bune…. Este o cernere foarte subiectiva a lucrurilor. Un subiectiv pozitiv, un subiectiv optimist, un subiectiv care alege lumina.

Cumva, am rafinat (in mod inconstient), si am dus la extrem procedeul memoriei afective. Madelena lui Proust. Cea care-ti aduce aminte mirosurile, gusturile, detaliile. La mine functioneaza, se pare, si reversul. Daca amintirea e neplacuta, creierul meu o niveleaza, o estompeaza, o sterge. Nu de tot. Dar mirosurile, gusturile, detaliile, dispar. Pastrez o impresie generala, un soi de vedere aeriana a situatiei (aeriana in sensul de “de sus, de departe, vedere generala”, nu de “pierduta in spatiu”), dar uit cat de rau a fost de fapt.
Si sunt incapabila, de-adevaratelea, {afirm asta fara bravada sau falsa vanitate}, sa povestesc detaliat cat de rau a fost… Cat de bine a fost, in schimb, stiu cu lux de amanunte. Stiu toate fericirile, si toate bucuriile, nuanta cu nuanta. Mirosul ierbii, cand creste. Cantecul pasarilor in diminetile de vara. Cantecul greierilor pe inserat. Culorile si formele florilor. Culorile apusurilor si rasariturilor. Zambetele oamenilor dragi. Mangaierile. Cuvintele frumoase. Saruturile. Intamplarile bune. Cand m-a luat de mana. Privirile. Imbratisarile. Rasetele. Rochiile pe care le purtam cand m-am intalnit cu EL. Cum ne-am privit, ce ne-am spus, ce am tacut impreuna.
Durerile le indepartez, le las in spate, le anihilez cumva printr-un soi de “aproape” uitare. Arma cea mai redutabila. Dar o uitare inconstienta, nu chemata, nu dorita, nu comandata. O supraconstiinta, cumva, care ma face sa indepartez raul. Cel trecut.
Poate ca asta e secretul puterii mele, rezistentei mele?

Apropo, aici vedeti o inima sau sarma ghimpata? Si, peste un timp, ce va veti aminti? Un gard de sarma ghimpata, cu o forma stranie, sau o inima?