Motive, pretexte, decenta

Cand tu insuti ai facut ceva acum niste ani, e  bine sa iti amintesti acest lucru si sa nu fii cel mai intransigent din lume cu altii care fac fix acelasi lucru.
Cand ai facut ceva, e bine sa nu ii infierezi pe altii. Da, sigur, contextul fiecaruia e unic si toata lumea se simte indreptatita sa faca un anumit lucru, acordandu-si libertati pe care nu le acorda nici macar pe jumatate altora… Adevarul este, insa, unic. Ca si morala. Treaba cu adevarul fiecaruia e valabila doar in plan intim, nu si public. O anumita actiune nu poate fi buna in cazul tau, si rea in cazul altora. Nu se pot aplica doua judecati diferite.

Nu ma deranjeaza cel mai rau ca oamenii isi gasesc scuze (cumva trebuie sa-ti linistesti constiinta), dar, cand tu insuti ai facut ceva, stai frumos pe margine si tine-ti gura, nu arunca primul cu piatra.  Fiecare are motivul lui. Asa cum l-ai avut pe al tau (si iti gasesti circumstante atenuante sau chiar motive, desi sunt mai degraba pretexte), poate si altii au. Sau n-au. Dar n-ai avut nici tu.
Ai macar decenta de a nu fi primul la mustrari, primul la critici, primul la judecati si condamnari. Stai cuminte si nu aborda subiectul, iar daca chiar esti fortat sa intri intr-o discutie despre, fii temperat in ceea ce spui. Asta este valabil pentru toate situatiile de viata. Mai ponderat in aratatul cu degetul, cand ai facut acelasi lucru sau ceva similar, altfel te discreditezi total.  Tine de decenta.

Blesteme 2

Fi-ti-ar si tie la fel de rau-bine cum imi e si mie cand mi-e dor de tine!

“Inrosi-mi-ai obrajii!” si pandantul sau: “Imbujora-te-as!”

Zvacni-mi-ai in minte, in suflet si-n trup!

Invatarea, ca o stare permanenta

Invat in fiecare zi, ca un bun elev, cum am fost si la scoala. Sunt un bun elev al vietii…
Am invatat mult in ultimii ani, si oarecum “the hard way”, diverse. Am chef sa vorbesc despre cateva din ele.

1) am invatat sa ma opresc. Sa pun pauza, ca sa reiau mai bine dupa. Aveam tendinta sa muncesc non-stop (mai ales ca munca pe care o fac imi place). Am inteles, cu timpul, ca e mai important sa stiu sa ma opresc, sa iau o pauza de o ora, sa ies la soare, sa beau o cafea pe o terasa, si sa ma reapuc dupa, decat sa trag de mine ore la rand, fara sa-mi dau seama ca nu mai sunt eu, nu mai sunt eficienta la intreaga capacitate.

2) am invatat sa nu duc dupa mine sentimente negative, sa nu le car in spate, sa nu le acumulez, sa nu le iau cu mine, sa nu le adun. Chiar daca cineva ma raneste, jigneste, chiar daca imi face o nedreptate. Ma apar cum/cat pot. Nu uit. Dar nici nu ma incarc negativ tarand dupa mine (in viata mea care urmeaza din acea zi inainte) sentimente urate. Ma apar, ma vindec, zambesc si trec mai departe.

3) impreuna cu lectia doi, a venit usurinta de a accepta limitele uneori penibile, inghesuite, promiscue si patetice ale oamenilor. Rabdatoare si toleranta eram, am devenit cumva indulgenta si imuna. A nu le permite sa ma supere mi se pare cea mai mare putere pe care o am in fata lor.

4) nu mai sunt Zorro corcit cu Don Quichotte. Mai am (ades) revolte impotriva nedreptatii si porniri de justitiar, dar mi le domolesc. M-am vindecat de iluzii paguboase, de lupte fantasmagorice. Si-asa sunt prea copil si idealista, si-asa mai am inflacarari si duc stindarde, macar incerc sa privesc viata cu putin realism. Asa, un pic macar. Nu poti sa fii mereu mai catolic decat papa, sa duci luptele altcuiva. Nu poti sa lupti singur intr-o directie sortita esecului.

5) pastrarea pasiunii. In acelasi timp sunt acelasi om inflacarat. Nu mi s-a stirbit absolut nimic din felul in care iubesc, in care ma arunc in foc, din modul in care ma investesc in lucrurile la care particip.

Fara suflet n-as putea nimic.
Fara credinta, n-as intelege nimic.
Fara iubire, n-as fi nimic.